Mort în Patagonia (Polirom, 2017) e ultimul roman al lui Daniel Vighi și e o jucărea epică savantă și savuroasă, dar previzibil autistă, din punctul de vedere al impactului la publicul obișnuit. Pentru degustătorii de intertextualități, etimologii, comicării filologice și parabole livrești post-moderne, e cartea ideală. Pentru amatorii de aventuri adevărate, însă (subtitlul ei e ”roman de aventuri”), e tot așa de înșelătoare ca un colaj iluzoriu care se pretinde tablou în relief, fiind, în realitate, o suprafață plană, ilustrată și colorată foarte ingenios.
Mai pe scurt, experimentul lui Daniel Vighi brodează, pornind de la tema lecturii ca aventură, o salbă de pseudo-povești în care se topesc, laolaltă, Herman Melville, Radu Tudoran, Cervantes, jurnale ale navigatorilor, legende de tot felul, întâmplări aproximativ recente și o întreagă enciclopedie a expedițiilor marine către Țara de Foc, din secolul marilor conchistadori până în prezent. Doar că, factual, nimeni nu pleacă nicăieri, căci numele personajelor și ale locurilor devoalează din start gustul îngroșat al ironiei, doldora de trimiteri culturale dintre cele mai diverse. Totul e cu subînțeles, totul e prelucrare literară și simbol, totul e hipermecanism referențial și alegorie itinerantă, totul pleacă de la și se întoarce la literatură: căpitanul e ”Ahabu”, timonierul e ”Ishmael-Macek”, preotul e ”Părintele Mihail Flasc-Țârcodava”, plus ”Nostromul Păntălie”, ”Cambuzierul Mermelegu”, ”Musul Gigi, zis Furnica”, ”Marinarul de cart Isăilă” și o mulțime de alți haioși membri ai echipajului goeletei ”Speranța”, unii decedați (Lae Căcăroanța, Baba Chițorana) și prezenți firesc printre vii, ca-n orice roman ”adevărat”. Goeleta, ca obiect epic și marin, subîntinde largi zone din Timișoara (în special Biblioteca Centrală Universitară ”Eugen Todoran”, cu o anumită sală de lectură, dar și curtea babei Chițorana), iar expediția către Patagonia (să nu uităm de călătoria ”Speranței” originare tot către Țara de Foc, în celebrul roman al lui Radu Tudoran), chiar dacă relatează destinul tragic al băștinașilor și al coloniștilor de acolo, de-a lungul timpului (cam după sec. XVI), e prilejul unor vaste incursiuni printre cuvinte, autori, cărți, sensuri și intersecții culturale.
Aventura lui Daniel Vighi pornește de la un eveniment autobiografic (autobiografia mai lipsea în acest happening literar totalizant!) care eludează explicit deplasarea în timp și spațiu, din pricina unor ”tulburări de comportament” și a ”stresului”: bunica lui Ahabu, ”un alter ego al instanței narative”, își trimitea, odinioară, nepotul la sifonărie, și cum acesta întârzia mai mereu aiurea pe străzi, îl apostrofa cu ”Da´ unde potop ai stat, că parcă ai fost la Patagonia” sau cu ”Pă unde ai umblat atâta amar de vreme vandra?”. ”Văndrăleala” devine evenimentul-motor al cărții, al personajelor și al cititorilor invitați să guste hoinăreala enciclopedică pe mările textelor din bibliotecă, plecând din Timișoara și ajungând până-n sudul Americii, alături de Columb, Magellan, Cavendish, Drake sau Gamboa. Spune autorul, abuziv homodiegetic: ”Vedeți bine că văndrăleala din romanul de față este și una prin cuvinte, nu doar prin istorii și ținuturi. Și, cum singura posibilitate de a văndrăli prin lume pe care o are la îndemână Ahabu este cetitul la vreme de seară, chiar asta se va petrece în romanul de față: o expediție prin văndrăleala lecturii. Cititorul-văndraș (citește explorator) ajunge oriunde în spațiu și timp. Doar el și doar așa. Pe de altă parte, ca să fie expediția mai ușoară pentru cititorii-expediționari-văndrălăi, ne-am permis un jurnal de bord ca să putem explica ruta, dificultățile navigației sau starea meteo și vizibilitatea. Toate astea pentru ca navigația să decurgă în bune condițiuni. Așadar, vânt din pupa, văndrași-cititori!”.
Precum ”tălâmbocii” nativi din Patagonia, personajele mor, pe rând, de epuizare narativă și de neputința procreației repetate, în urma poveștii care se-ntinde ramificat în peste 460 de pagini de ocean tipografic. Ruinele orașului colonial sud-american sunt ruinele universului cărții, care se sfârșește când ”pașii doamnei bibliotecare dând semnalul prin două, trei stingeri ale neoanelor că se apropie ora închiderii la sala de lectură de la etajul al treilea” și când prin geamurile înalte ”se vedea că amurgul lăsase de ceva vreme locul nopții”.
Elitar și sofisticat, ambiguu de la un capăt la altul și deloc condescendent cu cititorul dedat la istorii bine închegate, romanul lui Daniel Vighi pune încă o bornă (riscantă, la impact) în tradiția restrânsă a hoinărelilor livrești autohtone. În ea se înscriu, greu de cuprins strict diacronic, nume precum Alexandru Odobescu, Mircea Horia Simionescu sau Adrian Oțoiu. Dar trebuie s-o spunem: literatura autentică e și așa ceva, mai ales în timpuri sedentare și autiste cultural, ca acestea. Că-i văndrăleală curată pentru unii ”cetitori”, în dauna altora, asta e!