Un puzzle de… istorii literare

Documentarist pasionat și istoric literar ”pe surse”, Constantin Bostan și-a valorificat experiența de navigator prin arhive în câteva cărți remarcabile. Ca fost director al bogatei biblioteci nemțene, autorul a avut de unde să se înscrie printre contributorii la istoria mai puțin cunoscută a literaturii române. Una dintre contribuții, poate cea mai bună, e editarea jurnalului lui G.T. Kirileanu, alături de scrierile aceluiași cărturar care, ca funcționar oficial regal, a fost apropiatul atâtor personalități culturale românești. El a fondat, de altfel, biblioteca din Piatra-Neamț, orașul unde s-a retras, în final.

Cartea de care e vorba aici e o culegere de articole despre varii nume și titluri autohtone, cuprinse în largul interval al secolelor XIX-XX: Trecute vieți de autori și cărți, ziare și reviste. De la romantism la proletcultism (Timpul, Iași, 2015). Primul adjectiv al titlului nu trimite numai la realități încheiate, cândva, departe, în timp. ”Trecute” înseamnă și ”mai puțin cunoscute” sau ”uitate” și, așa cum ne-a obișnuit Constantin Bostan, cartea dezvoltă subiecte rare, pornind de la documente și nume mai puțin frecventate de istoriile literare ale ultimilor ani. De aici și rezonanța ei inedită și, poate, preeminența surselor asupra comentariului personal. Avem, astfel, texte despre amintirile românești ale francezului Jean Alexandre Vaillant, călător, descriptor, educator în Valahia și fondator de școală, în anii 1830; despre concordanța dintre V. Alecsandri și poetul junimist Ioan Ivanov; despre reclamele și anunțurile de la mica publicitate din celebrul ”Timpul” eminescian; despre revista de folclor ”Șezătoarea”, patronată de Artur Gorovei; despre scriitorul nemțean de origine iudaică Eugen Relgis (născut la Iași, în 1895, mort la Montevideo, în 1987); despre memoriile Elenei Alistar, singura femeie care a proclamat unirea cu România în legislativul de la Chișinău, în 1918; despre un așa-zis glosar de expresii populare crengiene, alcătuit de fiica lui Titu Maiorescu și, zice-se, supervizat de însuși renumitul humuleștean; despre corespondența dintre Octav Băncilă și G. T. Kirileanu; despre acrobațiile lui Iorga, pentru a intra în grațiile familiei regale; despre dramaturgul proletcult Mihail Davidoglu; despre indignările și înfierările anti-țărăniste ale lui Silviu Brucan, în ”Scânteia” anilor 1947; despre fobia anti-Maniu a lui Zaharia Stancu, în 1947; despre reținerile lui G.T. Kirileanu, în ce privește Istoria…. lui G. Călinescu și despre alte câteva ”vieți și cărți”. Autorul citează texte originale in extenso, compară, explică, proiectează datele în epocă și dă câte o scurtă bibliografie, la fiecare final de articol. Cu facsimilele de la sfârșit, aș zice că antologia cu cele șaisprezece contribuții istorico-literare ale lui Constantin Bostan redeschide, aplicat, cu documentele pe masă, cum se zice, zone culturale nu prea frecventate de comentatorii specialiști autohtoni.

Răsfoiesc, în fugă, unul dintre articole, cel despre abecedarul lui Ion Creangă, pe de-o parte, fiindcă se știu puține lucruri despre conținutul său pedagogic, pe de alta, pentru că textul e o bună revigorare a unui autentic spirit local. Și C-tin Bostan, și subsemnatul trăim, geografic, în preajma marelui povestitor și poate nu e chiar de prisos să vedem cât de revoluționară a fost inițiativa didactică a învățătorului Creangă într-o vreme când metodele școlare erau la nivelul celor care-l tâmpeau pe și-așa încetinitul Trăsnea și-l ucideau pe frumosul Davidică, conturați cu harul știut în Amintiri din copilărie.

Intitulat Ion Creangă – un povățuitoriu cu bucluc, textul prezintă, detaliat, structura din Metoadă nouă de scriere și cetire pentru usul clasei I primară, scos, în 1868, la Iași, în primul rând pentru că ”meritele pedagogice ale lui Creangă sunt evocate azi mai mult «după ureche», în eventuale rostogoliri circumstanțiale de «cuvinte mari»”, dar și pentru a arăta că, în ciuda destinului nefericit al acestei metodici profund novatoare, demersul lui Creangă (și al celorlalți colaboratori cu care scosese, în 1871, Învățătorulu copiilor. Carte de cititu în clasele primare cu litere și slove cuprinzându învățături morale și instructive) a rămas singular, în epocă. Apreciată de Maiorescu și de Eminescu, introdusă, parțial și temporar, în școlile de atunci, ”cetirea împreună cu scrierea în mod intuitiv și după sistema sonetară” va fi, ulterior, uitată, în mare parte din pricine mai degrabă politice. Maiorescu își pierde postul de ministru în ianuarie 1876, alături de guvernul conservator-junimist, astfel încât noul ministru, liberalul Gh. Chițu nu mai aprobă tipărirea Povățuitorului la Imprimeria Statului, iar autorii se văd nevoiți să-l scoată pe spezele proprii. ”Nici aprecierile atât de favorabile pe marginea anterioarelor manuale ale lui Creangă, nici raportul de o remarcabilă competență pedagogică întocmit de revizorul școlar Eminescu (rămas în funcție, ca prin minune, încă vreo 4 luni!) nu au reușit să-l înduplece pe noul ministru să aprobe cumpărarea și desfacerea prețioasei metodici. Lui Creangă nu-i rămânea altă lumină decât cea mereu izvorând din umorul ce-i trăda adânca înțelegere a vieții…”. Maieutica și dialogismul, alese ca metode de predare a scrierii și citirii, nu fuseseră nicicând atât de răspândite și aprofundate, ca să se poată vedea caracterul lor novator și să devină norme. Creangă împărțise lecțiile pe zile și pe momente ale zilei, inventase discuții și explicații hazlii, cu termeni din viața cotidiană a copiilor, adusese ca exemple proverbe, legende, cântece populare și formulări accesibile, dăduse definiții gramaticale simple și viabile, astfel încât micii școlari să poată învăța a scrie și a citi intuitiv și practic, nu mecanic și mnemotehnic. Niciuna dintre acestea nu a atras atenția noilor diriguitori liberali, care nu aveau niciun interes să prelungească meritele ocrotiților fostului guvern. Cu Eminescu destituit și dat în judecată (în iunie 1876), ”cei doi mari prieteni ai școlii și literaturii române deveneau, din nou, buni camarazi și la bucluc…”. Și, de vreme ce Creangă se mângâia în Amintiri… că ”tot pățitu-i priceput”, se întreabă, retoric, autorul, în final: ”Vor fi fiind apoi «mai pricepuți»?” ”Opacul tăvălug ministerial” se va rostogoli peste posteritatea celor doi, marcând-o, definitiv. Opera lor, din fericire, îi va salva, în ciuda lui.

Cartea lui Constantin Bostan redesenează câteva borne importante ale literaturii românești, arătând cât de mobilă și ingrată e, uneori, istoria. Fie că evoluează în romantism sau în proletcultism, ea trece în plan secund, adesea, lucruri valoroase și demne de reținut. E meritul unei asemenea culegeri să le dezgroape și să le salveze.

(text apărut în ultimul număr al revistei „Convorbiri literare”)