Sulina

Vara asta am fost la Sulina. Am vrut să revăd Delta (mai fusesem, în copilărie, prin 1987, la Sfântul Gheorghe, dar eram prea mic ca să stochez amintiri semnificative; plimbări pe canale, pe insula Sacalin, prin satul vechi n-au rămas decât sub forma unor instantanee vagi, din care fac parte terifianta ocazie a unui înec în mijlocul Dunării și foarte frumoasa fată a gazdei noastre de atunci), dar mai ales am vrut să văd orașul. Sulina era (este) un nod important al geografiei mele imaginare. Știam despre loc din prozele lui Radu Tudoran (Toate pânzele sus!) și ale lui Jean Bart (Europolis, schițele marine); știam de cimitirul cosmopolit, de farul vechi (devenit celebru prin filmările la ecranizarea cărții lui Tudoran – azi e o ruină de luat în seamă, încă), de faleza de-a lungul căreia se întind clădirile, de plaja sălbatică și de faptul că a fost primul oraș european al teritoriului dintre Dunăre și Marea Neagră. Mult înainte ca România să-și câștige independența și să fie un stat în sine, recunoscut ca atare. Aveam, deci, mari așteptări.

Sulina, farul vechi

Cu mașina personală am mers până în portul Tulcea (parcarea era chiar pe buza betonată a debarcaderelor, lângă Casa de Cultură), de unde am luat vaporul care face cursa regulată spre Sulina, pe braț. Traseul merită parcurs stând pe punte ca să vezi malurile. Am prins o vreme urâtă, cu ploaie măruntă, vânt și nori, plus o aglomerație infernală, de parcă toată lumea românească și străină voia la Sulina, cu același vapor. De-a stânga și de-a dreapta (la babord și la tribord, cum ar spune marinarii profesioniști) se desfășoară priveliștile și satele, până la destinație. E de văzut ceva, deși falezele tălăzuite cu piatră, pensiunile moderne, campingurile și casele destul de… renovate nu mai lasă să transpară vechiul farmec dunărean, pe care-l bănuiești ascuns sub denumiri sonore (Partizani, Maliuc, Crișan), sub epavele câtorva lotci sparte, sub micile debarcadere din lemn și sub pâlcurile de sălcii și de stuf. Noroc cu un grup de navetiști lipoveni, femei corpolente și bărbați cu obraze brăzdate, trecuți toți de prima tinerețe, care, probabil înveseliți de votcă și de satisfacția misiunilor încheiate la oraș, au încins o mică petrecere în marea cabină comună. Acordeonul, strigăturile și frumoasele cântece în slava inaccesibilă majorității n-au lăsat pe nimeni indiferent la spectacol.

N-aș putea spune că nu mi-au fost împlinite așteptările, la Sulina. Sunt lucruri pe care nu le poți uita, mai ales dacă nu faci des excursii în Deltă: bucătăria abundent piscicolă (o, Doamne, cât pește am mâncat, ce bine și ce variat gătit! Nu mai vorbesc de vin și de băuturile tari!), după-amiezile de soare (plaja liniștită, punctată de tufărișuri zburlite, nisipul fin și presărat cu ciulini ascuțiți, marea aurie, mai puțin sărată și mai curată ca-n marile aglomerări de pe litoral), plimbările cu barca pe splendide și izolate canale (până la vestita Pădure Letea), excursia la gura de vărsare și în imensul Golf Musura, contemplarea urmelor de sălbăticie spontană (întinderi de papură și de nuferi, apariții de pelicani, de egrete, de găinușe de baltă și de alte specii rare de păsări, ivirea subită de șerpi, de broaște țestoase și de lipitori; desigur, peste tot zboară țânțari, tăuni, libelule multicolore și miriade de insecte necunoscute profanilor), înconjurul proaspăt formatei insule aluvionare dintre noi și țărmul ucrainean (devenită de ceva timp rezervație naturală), scrutarea orizontului înroșit de apus, în depărtare (nu era nevoie să cauți unghiuri potrivite pentru poze, orice pozai, îți ieșea), și a celor două misterioase epave de cargouri scufundate, în prim plan. Nu sunt deloc pasionat de pescuit și de lucruri adiacente sportului undițar, așa că m-am lăsat impregnat din plin de savoarea cultural-primitivă a locului. Farmecul lui nemediat se decanta în mine, după ce fusese mediat de lecturi și de informații sedimentate din tot felul de surse. Am vizitat cimitirul (la câte povești fascinante încifrează vechile monumente și inscripțiile funerare din el, ar putea fi un loc al morților sublimați în personaje legendare) și muzeul farului (sub așteptări – exclud priveliștea admirată de sus, din platforma circulară). M-am plimbat în port, pe străzi, printre case și biserici mușcate de timp, am înconjurat, atent, clădirea Comisiei Dunării de Jos, rămasă, prin arhitectura ei neoclasică, un martor tăcut al secolului XIX, când Sulina era un centru important al intereselor internaționale.

Mormânt al unui ofițer din marina britanică

Două imagini mi-au amprentat memoria. Prima s-a conturat în jurul atmosferei stranii a falezei, luminată de becuri roșii, noaptea (aveam obiceiul de a gusta plăcerea unor plimbări solitare după orele 21-22): vapoare sub varii pavilioane, făcând manevre de acostare (un cargou dintr-o republică africană, un pasager ucrainean); pescari întârziați, întorși de cine știe unde, în bărci abia vizibile, în întuneric; vase și șalupe de mici dimensiuni, uitate la cheu de ani buni; sclipirile Dunării, aproape, și ale mării, ghicite undeva, mai departe, după șenal. A doua mi-a fost dată de o mizanscenă deloc previzibilă. Un grup de lipoveni (e plin de lipoveni, ăsta chiar era un lucru previzibil), bărbați și femei, după ce au adăstat la o terasă, până târziu, cu multe pahare în față, s-au îndeptat spre casă ținându-se de braț, într-un șir care ocupa de-a latul toată strada. Cântau în cor ancestrale și sfâșietoare piese, acompaniați de un acordeonist și secondați de un dansator amețit, care încerca mișcări dezordonate de brațe pocnite de genunchi. Ca să gust scena, m-am retras din lumina roșie a stâlpilor pe o bancă, în întuneric, urmărindu-i cuprins de o ciudată nostalgie după locuri și timpuri stinse, de mult.

La întoarcerea spre Tulcea, m-am așezat la pupa vaporului și am privit îndelung Sulina, lăsată în spate, tot mai în spate.

După cum am mai spus, n-aș putea spune că nu mi-au fost împlinite așteptările. Sulina a fost, în cea mai mare parte, ca-n textele despre ea. Așa cum mi-am imaginat-o, în spiritul ei adânc, imemorial.

Imagine cover: Apus pe Golful Musura

Foto de Ioana Gaina Romila (arhivă personală)