Adrian G. RomilaAdrian G. Romila
09.10.2015

Școala, din nou

A început școala. Iarăși mă simt ca un preot nevoit să predice despre un Dumnezeu în care nu mai crede. La asta se adaugă și faptul că predau literatura, la liceu, ceea ce amplifică imponderabilele. Orice ștință ”gratuită”, orice domeniu umanist care cere câteva abilități de interpretare, o anume perspectivă asumată și o viziune culturală de oarece anvergură pare, azi, tot mai străină. Celor mari și mai ales celor mici. Lumea s-a cam redus la principalul ei obiect de folosință: ecranul plat al gadget-ului. Experiența și gândirea celor de dinaintea noastră trebuie să depășească dificultatea inutilă a încastrării în simbol. Orice conținut cultural trebuie să devină o simplă poveste cu cheia la vedere, o înșiruire de informații rapide, seci, simplificate, accesibile, la un click distanță. Ceva fără adâncime.

Bun, și totuși școala trebuie să-și facă datoria, să predice în pustiu, dacă e nevoie, să arate cu degetul valorile, realitățile, hărțile tuturor lucrurilor și drumurile până la ele. Dacă nu ea, atunci cine? Adepții, atâția câți mai sunt, vor asculta, se vor folosi, vor duce mai departe, vor spune și altora. Și iată, minimal, un viitor educațional asigurat. Chestiunea e de-a predica autentic, pentru puținii auditori prezenți, actuali, curioși; cu mijloace adecvate, bine gândite, eficiente. Exact asta nu se întâmplă!

Din anii 1990, învățământul preuniversitar nu s-a reformat aproape deloc, în esență. S-au schimbat manualele, s-au schimbat datele calendaristice și denumirile de examene, s-au schimbat împărțirile perioadelor de evaluare, de școală și de vacanță, s-au inventat competențe, proceduri și itemi, s-au introdus și scos conținuturi aiurea, s-a complicat inutil limbajul teoretic al psiho-pedagogiei, dar, în esență, carențele majore au rămas aceleași. O programă încărcată, o discrepanță între ce se face și ce se cere, o lipsă de motivație (de orice fel) de ambele părți — a prestatorilor (profesori) și a beneficiarilor (elevi), un gol de viziune pe termen lung. Subfinanțarea, slaba pregătire pedagogică și științifică, lipsa de talent comunicațional, aspectul general cumulativ-informativ, birocrația și documentarocrația didactică, rupturile între nivele pe parcursurile primar-gimnazial-liceal(-universitar), politizarea excesivă a factorilor decizionali, aroganța de-a face schimbări cu orice preț numai de dragul schimbării. Și multe altele. De unde plictiseala, banalizarea, convenționalul, rutina și totala ineficiență.

A început școala, spuneam. Voi preda din nou literatura. Voi face efortul, ca de fiecare dată, să mediez între rigiditatea sistemului din spatele meu și mobilitatea vie a orizontului celor din față. Fără să mă mai întreb până când (deși s-au promis schimbări mari, am auzit eu!). Dacă nu mai cred într-un Dumnezeu al sistemului, măcar mi-a rămas credința în literatură. Și pentru asta, merită efortul.

1.068 cititori