Adrian G. Romila
Între 3 octombrie și 22 februarie 1895, boierul moldovean Dimitrie Ghika-Comănești și fiul său, Nicolae, au întreprins o expediție de vânătoare în Africa, pe un traseu antefixat. Aventura lor, foarte exotică și costisitoare, pentru posibilitățile românești ale epocii, a implicat plecarea din Trieste, cu vaporul, pe Adriatică, traversarea Mediteranei și a Mării Roșii, trecerea prin canalul Suez și ajungerea în Golful Aden, ales ca punct de pornire, cu popasuri în porturi și la reședințe guvernamentale britanice. Cu documentare precisă (lectura unor cărți ale altor temerari care se încumetaseră, înaintea lor, să străbată Somalia și Berbera, ba chiar o întâlnire cu un conte vienez care o făcuse, la rându-i), cu sprijin englez și local, cei doi români își alcătuiesc un convoi, o caravană uriașă, formată din ghizi și servitori locali, animale de povară, provizii, muniții, corturi și cele mai performante arme de vânătoare ale vremii. Desigur, toate pe banii lor. Ținta n-au fost doar râvnitele trofee ale oricărui împătimit de cinegetică africană (donate, mai apoi, în țară, Muzeului de Științe Naturale ”Grigore Antipa”), ci și adunarea de informații științifice despre fauna, flora, meteorologia, hidrografia și topografia unei zone necunoscute publicului românesc de atunci și puțin cunoscute celui occidental. La întoarcere, rezultatele expediției au fost prezentate unor importante societăți geografice europene (legalitatea și protecția misiunii fuseseră tot britanice, prin ministrul României din Londra și prin guvernatorul englez al regiunii Aden), iar aventurile au fost făcute publice prin conferințe și prin două cărți, una a fiului, în franceză, alta a tatălui, în română. Prima ediție a cărții lui Dimitrie Ghika-Comănești a apărut în 1897, la editura Socec, iar cea de față (O espediție română în Africa, Polirom, 2016, cu o prefață de Mircea Anghelescu) o reproduce, eliminând oțioasele și aridele pagini de meteo sau de botanică, dar adăugând, în schimb, conferința susținută de autor în 1896, în prezența regelui Carol I, și primul capitol al cărții fiului Ghika-Comănești, tradus din franceză. Dacă socotesc și harta parcursului terestru al caravanei, lipită și înfășurată pe coperta a IV-a, avem o veritabilă consemnare a unui safari românesc, o splendidă aventură, care se citește cu plăcere și interes.
Impulsul livresc-aventuros al autorului e evident din start. Se pleca din Moldova, o anonimă provincie carpatică, tocmai spre Africa, în altă emisferă, deci dintr-o țară care n-avea nici tradiția unei asemenea literaturi expediționare, nici pe cea a călătoriilor atât de îndepărtate, înspre un continent despre care se cunoșteau mai mult legende, decât adevăruri. Era, într-adevăr, o acțiune incredibilă și aproape irealizabilă pentru mulți dintre contemporanii autorului. Lista celor care eșuaseră, anterior, în asemenea aventură, ofițeri occidentali mult mai bine antrenați și dotați (inclusiv a celor care au plătit cu viața), e trecută în primele capitole, pentru a conștientiza riscul demersului pe care și l-au asumat cei doi aristocrați moldoveni și, totodată, pentru a-i transforma în pionieri ai genului.
Credibilitatea relatării e dată de precizia termenilor, dar mai ales de prezența fotografiilor numeroase cu animalele împușcate, cu oameni și locuri. Largile excursuri istorico-geografice despre populațiile locale (”somalii”, cum sunt numiți) și despre regiunile străbătute atestă primordialitatea interesului științific, deși nu un asemenea interes îmi pare că a declanșat, neapărat, dorința de aventură a celor doi ghikulești. Peste asta, limbajul redactării e fluent și adecvat, valabil și azi, dacă treci peste formele regional-arhaice, inevitabile, pentru un discurs de secol XIX, într-o limbă română care nu cunoscuse încă varianta literară oficială.
Dincolo de informațiile strict științifice, povestirea boierului Ghika-Comănești captivează prin cronologia strânsă, de jurnal, și prin descriptivismul plastic, eficient, fără ocolișuri retorice. Rețin atenția multe scene palpitante: confruntările ambilor protagoniști cu unii lei, rinoceri și elefanți, atacurile fiarelor sălbatice asupra animalele caravanei, noaptea, expunerea permanentă la rătăciri și jafuri, implicărea involuntară în conflictele dintre indivizi sau triburi locale. Costumați exact ca pentru safari (”cascuri de plută”, ”haine ușoare și largi, făcute din dril englez, foarte solid”, ”ghetre din piele”), ajutați de ”șicari” negri și alți nativi pricepuți, cei doi au îndurat căldura ucigătoare, pustietatea locurilor, omniprezența carnasierelor, obiceiurile stranii ale străinilor, lipsa apei și a reperelor − într-un cuvânt, necunoscutul absolut. Programul fiecărei zile era destul de strict, orientarea se făcea după hartă, busolă și detunăturile puștilor, popasurile presupuneau permanent străji și apărare, iar scopurile fiecărei etape erau dictate de prezența vânatului, pe specii (lista animalelor ucise ar îngrozi, astăzi, orice ecologist), și de posibilitatea traversărilor. Marșul uriașului convoi (vreo 60 de oameni, 72 de cămile, 4 cai, 2 catâri, 15 oi, plus efecte, arme, instrumente și provizii) prin teritorii deșertice și populate de războinici nu va fi fost ușoară, trebuie să ne imaginăm. Uneori sunt revendicate mici teritorii în numele României (un act de patriotism pur iluzoriu, fără urmări istorice), iar competiția și febrilitatea bifării a cât mai multe specii africane împușcate nu au lăsat prea mult loc nostalgiei pământului natal sau a reflecțiilor trezite de vreun colț de natură deșertică. De aceea epicul e, adesea, monoton, punctat de episoade cinegetice finalizate cu cifra pieilor sau a capetelor victimelor intrate în raza puștilor performante ale ochitorilor. ”Caravana își schimbase cu totul aspectul ce-l avusese la plecare. În loc de lăzi și de legături pline de muniții și de provizii de tot felul, erau spânzurate acuma de spatele cămilelor multe feluri de trofee vânătorești, dinți de elefanți, piei de lei, coarne și piei de rinoceri, de gazele, de pantere, de antilope, o piele de girafă, piei de zebră și, între toate aceste, multe legături de bețe pentru lance, aduse de oamenii noștri, ca un articol de comerț, din centrul Ogadenului. Din 72 de cămile, patru pieriseră de boală, una fu mâncată de lei și alta picase într-o prăpastie. Din cei patru cai ai noștri, doi muriseră mușcați de musca tze-tze, ceilalți doi erau abia în stare să mai umble. Numai catârii noștri se înturnau mai veseli și mai grași decât erau la plecare, măgarii asemenea, fără a fi fost rupți de lei. Din personalul caravanei nu pierdusem pe nimeni, deși unul fusese aproape de moarte și într-o stare care ni se părea desperată”. Un asemenea decupaj african e uimitor, cu atât mai mult cu cât are în centru un evocator care e un personaj autohton, un moldovean de-al nostru, cum s-ar spune.
La puțin peste 20 de ani după Pseudokynegetikos-ul Al. Odobescu (1874), Dimitrie Ghika-Comănești publica un adevărat tratat de vânătoare, cu peisaje, portrete, întâmplări și strategii eficiente de capturare. Deși nu s-a ridicat la aceeași performanță estetică precum cel al ilustrului predecesor, l-a concurat prin veridicitate, precizie și exotism. Nu era chiar literatură, dar nu era de lepădat, era povestea fascinantă a unei ”espediții” africane, într-un secol al pionieratului cultural românesc de toate categoriile.
