Să sfârșești aventura sau să mori încercând

Cei care au înfruntat, odinioară, necunoscutul de dincolo de orizontul oceanelor, în încercarea de a cunoaște imaginea adevărată a lumii, au știut vag că-i așteaptă o imprevizibilă și înspăimântătoare anduranță. Siguranța presupozițiilor cu care s-au înarmat, la plecare, era hrănită, paradoxal, din lucruri nesigure – cosmografii antice, metafizici medievale, sisteme universale, pe care alții, înaintea lor, le-au lăsat moștenire, cu toată intensitatea unei alterități rezultate din profunda precaritate a cunoașterii universale. Ce e ”acolo” și care e ruta erau marile provocări, țintele supreme. Nimeni nu știa cum arată desenul întreg al lumii, dar toți voiau să-l realizeze. Și numai cine nu îndrăznește, nu reușește. Mituri, reprezentări, povestiri, intuiții și legende anterioare, toate au alcătuit documentele pe care s-au bazat aventurierii secolelor XV-XIX. Imago mundi s-a conturat, tot mai complet, din aglutinarea concentrică a descoperirilor și a mărturiilor celor care au avut curajul de-a părăsi spațiul securizant al pământului de sub picioare. O anume parte a oamenilor n-au avut liniște, în preajma necunoscutelor din proximitate – din această categorie au făcut ei parte. C-au vrut să revendice noi teritorii pentru suverani, să confirme o fantasmă geografică, să facă observații științifice, să găsească drumul spre Indii, Pasajul de Nord-Vest, Terra Australis Incognita, puntea dintre pământuri și oceane sau parfumatele mirodenii ale Orientului, pentru cei cu o anume dinamică a sângelui, a merge, a risca, a vedea și a relata erau acțiuni prin care viața avea un sens. Fără ca ei s-o știe, neapărat, au fost evenimentele originare prin care harta lumii s-a născut, de-a lungul a cinci secole. Unii s-au întors din călătorie, ca să povestească, alții n-au mai apucat. Unii au dus aventura până la capăt, alții au plătit cu propriul corp gustul pentru ea. Cei care au murit încercând s-o sfârșească și-au pierdut numai trupul, prizonier inevitabil al naturii potrivnice, într-un timp al ignoranței și al iluziilor, dar și al unei uriașe dorințe de-a afla. Spiritul lor a rămas o bornă importantă în elita posterității umane și, prin asta, au devenit nemuritori. Despre cei mai renumiți dintre ei va fi vorba, mai jos, în câteva scurte narațiuni ale faptelor care i-au consacrat. E un act de cultură generală să-i reamintesc, dar și un omagiu adus unora care, odată intrați în aventură, au murit, visând s-o-mplinească. Și e, în aceste timpuri tehnice și precise, o formă de-a exersa încă o dată povestea, una, desigur, adevărată. Datorită acestor povești, astăzi putem lua repere adevărate față de noi înșine, oriunde ne-am afla, pe harta lumii.

Bartolomeu Dias

În 1486 a pornit către vest, pentru a explora coasta occidentală a Africii și a găsi un nou drum spre mirodeniile Indiilor, cu două caravele, São Cristóvão și São Pantaleão, și susținerea regelui Joao al II-lea (care-l refuzase pe Columb). Știa de la Ptolemeu că Africa se curbează de la paralela 18 spre est. În vara lui 1497 a atins coasta Africii australe, dar, constrâns de iminența unei revolte a echipajului, s-a întors și a descoperit Capul Bunei Speranțe (speranța unui drum spre Indii), denumit de el Capul Furtunilor. În 1497, sub regele Manuel I, a fost doar ofițer în echipajul amiralului Vasco Da Gama, tot spre Indii. A murit în 1500, într-un naufragiu, în largul Capului Bunei Speranțe, coparticipant la expediția unui alt navigator portughez, Pedro Álvarez Cabral. Înainte, fusese consultant la construcția vaselor lui Vasco Da Gama și navigase, scurt timp, cu acesta.

Giovanni Caboto (John Cabot)

Venețian în slujba regelui englez Henric al VII-lea, a plecat din Bristol cu micul vas Mathew, în mai 1497. A ajuns în America de Nord printre primii, pe insula Cape Breton și în Terra Nova (Newfoundland). A încercat să revină în presupusele ”Indii”, în 1498, cu o expediție de șase nave, dar a murit, bolnav, pe drum, conform celor mai răspândite variante. Conducerea escadrei a preluat-o fiul său, Sebastian, care a ajuns în peninsula Labrador, a navigat spre sud-vest, de-a lungul coastei, și apoi s-a întors în Anglia.

Juan Ponce de León

Spaniol bogat, dintr-o veche familie aristocratică, a participat în echipajul lui Columb la a doua sa expediție, când au cucerit insula Hispaniola. A fost guvernator al insulei Boriquen (Porto Rico). Pe 3 martie 1512 a plecat din Boriquen cu două corăbii spre insula Bimini, unde știa, din mărturiile amerindienilor, că s-ar afla izvorul vieții, Fântâna Tinereții. A mers spre nord, spre Bahamas, a botezat Florida (de Florii) și n-a știut că se află în preajma unui mare continent. A trecut dintr-o insulă în alta şi a băut din toate izvoarele, în speranţa că va găsi Fântâna căutată. În august, epuizat, s-a întors în Boriquen, epuizat, bătrân şi blamat. A plecat în Spania şi a primit misiunea regală de a cuceri Florida. S-a luptat din greu cu indienii şi, în 1521, a fost înfrânt şi atins de o săgeată. S-a târăt până în Cuba și murit din cauza infecţiei, la Havana.

Fernando de Magellan

Navigator portughez cu o largă experiență în bătălii pe mare și pe uscat, a dorit să caute o trecere prin vest spre Indii, care să ocolească Africa și să prospecteze marginile continentului american (se cunoșteau deja istmul Panama, faptul că America e un nou continent și că dincolo de el e iarăși o mare întinsă). Regele Manuel al Portugaliei l-a refuzat și, precum Columb, a fost sprijinit de cel al Spaniei. A plecat în 1519, din Spania, cu cinci nave, a ajuns în America de Sud în același an, în Brazilia. În 1520 a atins Rio de la Plata și San Julian, la 49 grade latitudine sud. A reprimat revolte la bord și a pierdut o corabie trimisă în recunoaștere pe coastă. Pe 21 octombrie 1520 a descoperit o trecere între Țara de Foc (numită așa de el însuși, fiindcă zărise pe coastă coloanele de fum ale băștinașilor) și Patagonia, adică strâmtoarea ce-i va purta numele. O corabie s-a revoltat în fața preicolelor necunoscutului și s-a întors. Cu celelalte patru, a ajuns în Pacific, în noiembrie 1520, a trecut pe lângă alte arhipelaguri ale Pacificului, de-a lungul coastei Chile și, adesea, s-a luptat cu băștinași ostili. Epuizați, decimați de scorbut și de foame, au ajuns în Filipine. În 27 aprilie 1521, Magellan, implicat în conflictul dintre triburile locale indoneziene, a fost ucis într-o luptă de mai multe lovituri ale băștinașilor, după ce se apărase eroic. Făcuse primul înconjur al lumii, ceea ce i-a conferit aura primului mare aventurier, dincolo de vestitele Coloane ale lui Hercule. Cei rămași, din echipajul său, au mai pierdut două corăbii, oameni, iar la 13 decembrie 1521 ultimul vas rămas, Victoria, a plecat sub comanda lui Sebastian del Cano. A ajuns în Spania pe 6 septembrie 1522, cu 18 oameni din 60, după alte luni de navigație în condiții dure, dar cu doritele mirodenii.

Giovanni da Verrazano

Italianul a pornit în 1524, din Dieppe, cu patru nave, cu sprijinul regelui Franței, Francisc I, spre nordul Americii, spre Florida și Terra Nova, pentru a descoperi o trecere spre bogățiile Orientului care să eludeze monopolurile spaniol și portughez. Trebuia să fie o trecere simetrică celei din sud, descoperite de Magellan. Cu o singură navă a descoperit New York-ul, a atins Carolina de Nord, Golful Hudson și Cap Breton, dincolo de paralela 45. S-a întors la Dieppe în 1524, fără să descopere Pasajul de Nord-Vest. A mai plecat în 1526, spre vest, fără mari realizări, apoi în 1528, până în Antile. A fost luat prizonier în timpul unei acțiuni de recunoaștere, pe țărm, și a fost mâncat de băștinașii caraibieni în fața navei sale.

Francis Drake

Cu o experiență marinărească vastă (luase parte la raidurile corsarului John Hawkins împotriva intereselor spaniole din Americi și practicase pirateria începând din 1572), a devenit spaima galioanelor spaniole și a țintit, ca gest patriotic, să aducă vase engleze în Pacific (a cărui întindere o contemplase de pe istmul Panama). Pe 15 noiembrie 1577 a început, din Plymouth, să traverseze Atlanticul în secret, a trecut prin Strâmtoarea Magellan cu galionul armat Golden Hind și a jefuit porturile și convoaiele spaniole slab escortate, de-a lungul coastei chiliene. A străbătut Pacificul și Indianul (revendicase San Francisco) și a ajuns din nou la Plymouth, pe 26 septembrie 1580, după un înconjur al Pământului, al doilea, după Magellan. Corsar deja vestit, a fost înnobilat de regina Elisabeta în 1581, a devenit amiral și a distrus flota spaniolă la Cadiz, în 1587. A salvat Anglia de invazia ibericilor, spulberând imensa flotă adunată sub numele Invicibila Armada, în 1588. A murit în 27 ianuarie 1596 de dizenterie, în largul istmului Panama, la Portobelo, în timpul unei bătălii cu navele spaniole, în zona Caraibelor. Începuse noi acțiuni în flota lui John Hawkins, care murise, și el, puțin înainte, de friguri.

William Barents

A plecat în 5 iunie 1594, împreună cu navigatorul Cornelis Nay, cu trei corăbii, din insula olandeză Texel, spre nord-est, pentru a descoperi un nou drum spre Orient. A ajuns în Novaia Zemlea și a împărțit grupul: două vase au ocolit arhipelagul prin sud, comandate de Nay, și au ajuns la 71 latitudine nord. Al treilea, comandat de Barents, a ocolit pe la nord, până la 78 latitudine. Întorcându-se în Olanda, expediția a mai încercat o dată în 1595, dar nu a trecut de Marea Kara. În 1596, numai Barents, cu două nave, a plecat din nou, spre nord, și a descoperit în iunie Insula Ursului și înălțimile Spitzberg. Cu o corabie, Barents a încercat să înainteze cât mai mult în nord, după Novaia Zemlea, dar a fost prins de ghețuri, corabia a fost captivă și a fost nevoit să facă un adăpost în arhipelag. Decimați de foame, de scorbut, de ger, de atacul urșilor polari, cei rămași, cu vasul distrus, nu au reușit să ajungă într-o zonă mai caldă. Barents a murit la 20 iunie 1597, iar restul au fost descoperiți de pescarii ruși și au fost repatriați, prin insula Kola, cu o corabie olandeză. Adăpostul lor de pe Novaia Zemlea va fi descoperit trei sute de ani mai târziu, în 1871, de o corabie norvegiană, vânătoare de foci.

„Barrents în barcă împreună cu fiul său și echipajul fidel”, John Collier

Henry Hudson

În mai 1607, Hudson, căutând o trecere spre Asia, a încercat să ocolească Groenlanda prin nord, cu Halve Maen, o corabie armată de negustori englezi, dar nu a reușit din cauza gheții. În 1608 a trecut de Novaia Zemlea, cât mai la nord, spre Spitzberg, și a constatat că nu totdeauna există un baraj de gheață, pe parcursul unui an. Cu sprijin olandez, în primăvara lui 1609 a pornit din nou spre nord, dar a fost împins de revolta echipajului să se întoarcă. În aprilie 1610, cu sprijin englez, a pornit din nou și, depășind noi revolte ale echipajului, a ajuns în largul Canadei, în golful care-i poartă numele. La 23 iunie 1611, el, fiul său și fidelii sunt au fost aruncați într-o barcă de către revoltați și au fost lăsați în voia soartei, cu puține provizii. Nu au mai fost găsiți niciodată, în ciuda căutărilor ulterioare.

Vitus Bering

Trimis de țarul Petru cel Mare pentru a explora și a lua în stăpânire teritoriile lăsate de ceilalți europeni neexplorate, în Nord, între Asia și America, ofițerul danez și-a îndeplinit misiunea cu succes între 1728-1741. A înaintat mult în nord, pentru a vedea dacă cele două continente sunt sau nu legate de vreun istm. A descoperit strâmtoarea ce-i va purta numele și a stabilit repere importante pe coaste. Rusia a întemeiat porturi în Kurile, Alaska și Kamceatka. În primăvara lui 1741, un echipaj comandat de Bering a traversat cu mai multe vase Pacificul, dinspre Petropavlovsk, tot pentru cercetări. A ajuns în Alaska în iulie, dar a murit în decembrie 1741, în largul Kamceatkăi (se presupune că de scorbut), pe insula ce-i va purta apoi numele. O parte a echipajului s-a întors în august 1742, cu rezultate notabile.

„Bering, prizonier al ghețurilor, lângă insulele Aleutine”, pictor necunoscut

James Cook

Pentru a prospecta Pacificul de Sud și Atlanticul de Nord și pentru a face observații astronomice, la cererea regelui englez și a savanților de la Royal Society, capabilul ofițer de marină a făcut, între 1768-1775, trei mari călătorii în jurul lumii, cu descoperiri extraordinare și cu noi configurații ale hărților cunoscute până atunci. A acoperit, în anii de navigație, o suprafață imensă, din Australia, Noua Zeelandă și arhipelagurile insulelor din Pacificul de Sud până în Alaska și nordul Americii. Între multele realizări, a spulberat mitul unui continent austral necunoscut, în sud, a lămurit că Noua Zeelandă e o insulă separată de Australia și a intuit existența Antarcticii, înaintând printre banchize până la o latitudine extremă, aproximativ la 120 de km de continentul înghețat. Cele trei vase folosite, Endeavour, Resolution și Adventure, toate nave-barc, robuste, încăpătoare, cu câte trei catarge, au devenit celebre, ca și metodele de a menține sănătatea și confortul la bord. În a patra călătorie, a primit misiunea de a vedea dacă Europa și America sunt legate prin vreun istm. A pornit cu două vase, Resolution și Discovery, din Plymouth, în iulie 1776, spre est. A ajuns din nou în insulele explorate anterior și și-a stabilit în Hawaii baza de reparații și refacere. Spre nordul Asiei a încercat să ajungă din două drumuri, datorită timpului nefavorabil. Ultima oară a pornit din Hawaii la începutul lui februarie 1779, dar s-a întors din cauza furtunii. Băștinașii din Hawaii nu au putut concepe ca semizeul care a venit de niciunde cu o ”mare pirogă” și a plecat departe să se întoarcă atât de repede, neputincios în fața naturii. L-au ucis în timpul unui conflict cu echipajul, la 14 februarie 1779, pe plajă, în fața corăbiilor sale, tăindu-l în bucăți cu propria-i sabie de ofițer. Expediția s-a întors acasă, în Anglia, în octombrie 1780.

Jean-Fançois de La Pérouse

Însărcinat de regele Ludovic al XVI-lea, în 1785, cu recunoașterea Pacificului de Nord, continuarea misiunilor anterioare ale lui Bouganville și concurarea descoperirilor lui Cook, cu vasele Astrolabe și Bussole, La Pérouse a plecat din Brest în august, spre vest. A trecut pe la Capul Horn spre Insula Paștelui, Hawaii și Alaska. A mers apoi spre Macao, Manilla, Hokkaido, Kamceatka, Samoa și Australia. Au mai fost văzuți în Botany Bay, în 1788 (ultima scrisoare a căpitanului, trimisă acasă, e din 2 februarie, anunțând dorința de a explora, în continuare, Pacificul), iar de atunci orice veste de la echipajul francez de 200 de oameni nu a mai parvenit în Franța. De altfel, izbucnise revoluția în 1789, iar prioritățile statului erau altele. Începând cu 1791 s-au trimis expediții de căutare, dar abia în 1826 un căpitan englez a găsit întâmplător în insula Vanikoro din Arhipelagul Solomon rămășițele vasului Astrolabe. Franța a trimis o expediție imediat, a găsit și ea fragmente ale vasului, dar nimic altceva despre soarta echipajului dispărut în 1788. Abia în 1962, pe recifele de coral ale insulei Vanikoro, s-au găsit și rămășițele vasului Bussole, zdrobit, se pare, într-o teribilă furtună, fără supraviețuitori.

John Franklin

După experiențe anterioare în nord, a plecat din Anglia pe 26 mai 1845, cu două corăbii, Erebus și Terror, bine echipate pentru cinci ani de absență. Aveau 138 de oameni la bord, în total, care navigau spre nordul extrem al Americii, pentru a căuta mult doritul Pasaj de Nord-Vest, calea de trecere din Atlantic în Pacific. A dispărut definitiv și nu s-a mai primit nicio veste de la ele de la finalul lui iulie 1845. Între 1847-1859, zeci de expediții au pornit zadarnic în căutarea lor, negăsind nimic, dar reușind să completeze cu noi descoperiri harta nordului. În 1851 a fost descoperit un depozit de obiecte din efectele expediției, pe insula Beechey. În 1854, un explorator scoțian a aflat de la băștinașii aleutini (cumpărase de la ei câteva obiecte ale albilor, între care o sabie de ofițer) despre 40 de supraviețuitori albi care ar fi tras după ei o sanie și o barcă și care ar fi murit cu 4 ani în urmă, deci în 1850. Tot de la ei află despre teribila posibilitate ca albii să fi recurs, chinuiți de foame, la canibalism, mâncându-se între ei. Abia în 1859, în urma eforturilor făcute de soția lui John Franklin, au fost descoperite rămășițele taberei echipajului, lângă insula King William, în nordul Canadei. Vasele fuseseră prinse irecuperabil între ghețuri de iarna polară, John Franklin murise în 1847, alături de alții (de boală, frig, foame și otrăvire cu plumb din conserve), iar cei 105 supraviețuitori porniseră într-un marș de sute de km spre sud, în încercarea de a ajunge într-o zonă mai caldă, în Canada, murind, pe rând. Unele rămășițe fuseseră îngropate în gheață de camarazi și conservate bine, altele, înșirate pe tragicul drum de salvare, fuseseră devorate de urși polari. Pasajul de Nord-Vest va fi descoperit și traversat, mai târziu, cu un velier foarte mic, Gjøa, între 1903-1906, de către norvegianul Roald Amundsen (sfătuit de un alt împătimit al nordului extrem, conaționalul Fridtjof Nansen), care va dispărea, la rându-i, cu tot cu avion, alături de alți cinci oameni, în iunie 1928, deasupra Mării Barents, într-o expediție de recuperare a echipajului unui dirijabil italian. Înainte, atinsese, primul, Polul Sud, în 14 decembrie 1911, după o grea și solicitantă călătorie cu sănii trase de câini, prin ghețuri, și zburase, tot primul, pe deasupra Polului Nord, cu avionul, în 1925. Cercetările moderne ale cadavrelor și oaselor aparținând echipajului lui Franklin au confirmat atât că au fost intoxicați, treptat, cu plumbul din conserve și că au suferit de scorbut, cât și faptul că unii dintre oameni și-au amputat membre, pentru a le consuma.

George De Long

Locotenentul american a fost însărcinat de directorul ziarului ”New York Herald” să facă drumul invers pe care-l făcuse finlandezul Adolf Erik Nordenskjöld, în 1879: să treacă din America în Japonia, prin nord. Echipajul a plecat din San Francisco, în 8 iulie 1879, cu vasul Jeannette, navigând mult spre nord, prin Strâmtoarea Bering. Nava a fost prinsă și sfărâmată de ghețuri în iunie 1881, iar echipajul a coborât în trei bărci cu provizii, folosite ca sănii pe gheață, pentru a continua. O barcă s-a scufundat cu tot cu oameni, echipa lui De Long a murit de frig (cu tot cu el), iar ultima a fost salvată de indigeni.

Salomon Andrée

Inginerul suedez a dorit să zboare cu balonul deasupra Polului Nord, decolând din Spitzberg, după ce a navigat până acolo cu un vas cu aburi. La 11 iulie 1896, după alte tentative eșuate, Salomon, împreună cu alți doi conaționali și 12 porumbei călători, s-a ridicat de pe Insula Danezilor cu balonul Oernen și a dispărut la orizont, spre nord-est, fără să mai fie găsit vreodată. Un singur porumbel a ajuns pe o balenieră, pe 16 iulie, cu un mesaj pozitiv, dat, probabil, înainte ca totul să eșueze. Abia în august 1930, echipajul unui pescador de foci norvegian a descoperit pe Insula Albă, departe de Spitzberg, o barcă, resturi și două schelete, îngropate sub pietre. Unul era al lui Salomon. Al treilea a fost descoperit mai departe, peste o lună. S-au găsit însemnările lor, precum și aparatul unuia dintre ei, cu fotografii. Cei trei muriseră de foame și de frig, în octombrie 1897, după ce balonul se prăbușise.

La capătul celălalt se află cei ce și-au dus aventura până la capăt. Despre unul dintre ei nu se poate să nu pomenesc. Așadar:

William Dampier

Născut în mai 1652, a trăit de mic printre corăbii, fiind angajat ca muncitor pe șantiere navale, marinar civil și militar. A călătorit foarte mult (Java, Terra Nova, Jamaica, America Centrală) și a studiat, printre altele, ca autodidact, matematica. Îi va fi foarte necesară, mai târziu, în arta navigației. După experiența din 1673, când servise pe o navă de război militară engleză, în războiul olando-englez, Dampier s-a îmbarcat pe un vas de comerț, în Jamaica, sub comanda unui anume căpitan Hobby. S-au alăturat unui grup de pirați, au jefuit vase spaniole pe coastele Americii de Sud, dar au fost înfrânți și nevoiți să abandoneze ilegalitățile. Dampier și alți câțiva au părăsit grupul și au revenit în Caraibe, unde au practicat din nou pirateria, fără acțiuni notabile (dar cu un bun aport de experiență nautică). În 1682 au ieșit din piraterie și l-au însoțit un an pe un alt căpitan, John Cook, în expediții cartografice prin Mările Sudului. Au reintrat în piraterie în 1685, sub alți comandanți, ca să jefuiască galioane spaniole, din America până în Filipine, Indonezia și Australia. Dampier a scris prima relatare a călătoriilor sale, cu o prezentare exactă a insulelor Taiwan și Batan. În martie 1688 a cerut debarcarea pe o insulă din Oceanul Indian, alături de alți camarazi. În mai 1688, cu o pirogă, Dampier și amicii săi au pornit spre sud și au ajuns, epuizați, în Sumatra. Pe uscat, au întreprins între 1688-1689 o expediție în sudul Asiei, ajungând în China. S-au îmbarcat din nou în februarie 1691, au traversat Oceanul Indian și au ajuns în Londra în septembrie 1691. Dampier făcuse primul său înconjur al lumii și beneficiase de iertarea regelui acordată piraților din grupurile cărora făcuse parte. A publicat în 1697 A New Voyage Round the World, cu un succes care i-a adus faimă în protipendada engleză, i-a asigurat calitatea de expert în geografia Oceaniei și rangul de căpitan în marină. Amiralitatea i-a încredințat Roebuck, un vas de 290 de t, cu 12 tunuri și 50 de oameni, cu care a plecat pe 12 ianuarie 1699, din Downs, pentru a cerceta coastele Noii Olande. A traversat Atlanticul dus-întors (nu putuse trece de Capul Horn), a intrat în arhipelagurile Pacificului spre Asutralia și a adunat informații științifice (botanice, cartografice, faunistice) prețioase; va relata expedițiile în rapoarte folositoare, mai târziu, tuturor navigatorilor. În 1700 a ajuns în Noua Guinee și a prospectat insulele din jur, stabilind repere importante pentru hărți ale arhipelagului. În octombrie, din Batavia a trecut în Oceanul Indian și, după Capul Bunei Speranțe, în februarie 1701 a eșuat lângă insula Ascension. În aprilie, împreună cu echipajul, a fost preluat de o navă engleză care trecea pe acolo și s-a reîntors în Anglia, după al doilea înconjur al Pământului. La Londra a fost judecat pentru agresiuni împotriva secundului și a pierdut dreptul de a mai comanda nave. Izbucnind Războiul Succesiunii Spaniole, în 1701, un grup de negustori englezi a înzestrat două nave, Cinque Ports (încredințată lui Damiper) și St. George (comandată de Stradling), pentru a ataca navele spaniole și franceze. Navele au plecat pe 11 septembrie 1703, au traversat Atlanticul, dar, în largul coastelor braziliene, între cei doi căpitani conflictele au atins punctul maxim. Navele s-au despărțit. Vasul lui Stradling a luat-o spre insula Juan Fernández (unde l-a debarcat, ca pedeapsă, pe marinarul Alexander Selkirk, viitorul model al personajului Robinson Crusoe din romanul lui Daniel Defoe) și, se pare, a căzut în mâinile spaniolilor. Dampier a avut și el ghinion. Secundul l-a părăsit, cu o parte a echipajului, în septembrie 1704. Dampier a mai rămas o vreme lângă coastele chiliene și peruane, pentru capturi, apoi a luat-o spre Indiile Orientale, unde a fost prins de olandezi. Nava i-a fost capturată, a fost ținut prizonier, apoi trimis în Anglia, unde a ajuns în 1707 și unde nu s-a mai bucurat de același prestigiu. În august 1708 s-a îmbarcat pentru a treia mare călătorie, pe vasul Duke, ca ofițer (nu căpitan), alături de Woodes Rogers, care comanda Duchess. Au trecut în Pacific pe la Capul Horn, l-au recuperat pe Selkirk în februarie 1709 (stătuse, din 1704, patru ani și patru luni, părăsit, pe insulă), au jefuit câteva nave spaniole, în arhipelagurile din sud-estul Columbiei (au debarcat și în Galapagos) și, mai departe, au acționat în Pacific. Pe 19 decembrie 1709, vasele s-au luptat înverșunat (Rogers a fost rănit) cu două galioane spaniole, din care au capturat numai unul. Dampier și Rogers s-au refăcut pe coasta Californiei, de unde au plecat în ianuarie 1710, spre vest, spre insula Guam și Arhipelagul Mariane. Până în octombrie au stat, pentru refacere, în Filipine, Batan și Batavia. Pe 29 decembrie au ancorat în Cape Town, alături de o altă navă. S-au alăturat unui mare convoi de nave engleze și au ajuns pe Tamisa în 1 octombrie 1711. Cu o parte din prăzile de pe galioanele spaniole, Rogers s-a implicat în varii afaceri, a scris un volum despre călătoriile sale și a murit în arhipelagul Bahamas, pe 30 iulie 1732. Dampier a dus o viață liniștită, s-a ocupat de reeditarea cărților sale și a murit în martie 1715, la Londra.

Mulți dintre cei ce n-au avut curajul unor asemenea călătorii, le-au făcut în imaginație, scriind ficțiuni la fel de celebre. Aventurile marilor exploratori le-au fost surse și modele.

Imagine cover: „Moartea lui James Cook”, John Clevelay the Younger, 1788

Foto de pe wikipedia.org