Predicile părintelui Nicolae Steinhardt sau tehnica ecumenismului cultural

Campion al paradoxului destinal și auctorial, deopotrivă, părintele Steinhardt nu putea să practice o retorică clasică. Intelectul său efervescent și saturat cultural funcționa ca o punte, ca un liant între domeniile umaniste, pe care le-a pus, după experiența solitudinii ecumenice a închisorii și după creștinare, în slujba zidirii prin cuvânt. Generaționist interbelic, evreu liberal, jurist atestat științific, cititor feroce, parodist redutabil, dizident curajos, individ vertical, convertit fără rest și, în fine, monah ortodox, Steinhardt a ilustrat din plin arta echilibrului între ”etajele” existențiale și literare. El a fost la fel de bine călugăr și scriitor, adică practicant al rânduielilor dintre zidurile mănăstirii și, totodată, itinerant al peripatetizărilor amicale. Lucrurile acestea trec și în cuvântarea ocazionată liturgic, pe care o primise, între ”ascultările” cu care era dator orice monah. Textele predicilor sale, reunite publicistic prima oară, în 1992, sub titlul Dăruind vei dobândi, dovedesc vocația unei extraordinare deschideri culturale și a unui mod inedit de a aborda cuvântarea de amvon.

Libertatea referințelor e, desigur, la ea acasă în eseu sau în cronica literară. Nicolae Steinhardt a fost și eseist, și cronicar, și epistolier, iar inclasificabilul Jurnal al fericirii este el însuși un text compozit, multidimensional, prin excelență. Dar în predica creștină din Biserică, apertura culturală nu poate risca excursuri prea vaste, fie din cauza naturii pur teologice a subiectului, care implică o anume coerență logico-tematică, fie din cauza secularismului umanisticii moderne, fie pentru a menaja media intelectuală publicului participant la slujbă. Mereu sincer și lipsit de compromisuri (avea să-și înceapă o predică din 1987 astfel: ”Așa cum îmi e obiceiul și potrivit firii mele, vă voi vorbi și astăzi foarte deschis și pe șleau”), promotor al curajului și adversar al oricărei forme de ipocrizie, monahul de la Rohia nu pare a fi respectat dezideratele clasicei predici creștine. Altfel, stimabile, în genul ei. Subiectele abordate, legate, desigur, de sărbătoarea sau de pasajul evanghelic al zilei respective, îi dau ocazia autorului să aducă argumente îndepărtate de arealul strict teologic, pe care, însă, reușește să le integreze în eșafodajul unei demonstrații perfect canonice. Ecumenismul botezului din închisoare, povestit, se știe, în Jurnalul fericirii, e păstrat în textele laice și, inevitabil, în textele predicilor. Literatura și filozofia, arta plastică și filmul, fizica modernă și etimologia punctează excursurile omiletice ale părintelui Steinhardt, demonstrând că, într-adevăr, ”Domnul a venit să ne mântuiască și să ne scandalizeze”. Apologet al unui Hristos al paradoxului, care-i ”boier” și ”gentleman”, care nu-i drept, ci iubitor, care așteaptă ”politicos” la ușă, își șochează contemporanii și e oricând bucuros să ierte, monahul de la Rohia a vestit mereu un creștinism care se apropie de scandalul kierkegaardian și de actul gratuit al lui Gide. Fără să se abată nicio clipă de la adevărurile credinței ortodoxe, Steinhardt a stors esența creștinismului, apropiindu-l de marea cultură în puncte neașteptate și exersând o hermeneutică biblică foarte tolerantă cu dialogul intertextual. Un impact mai pronunțat al predicilor sale ar fi satisfăcut atât pe credincioșii mai subțiri intelectual, cât și pe intelectualii sensibili religios. Oricum, ele au inaugurat o omiletică post-modernistă, deopotrivă cuminte dogmatic și provocatoare estetic, fidelă și Scripturii, și patristicii, dar fremătând la adierile paralelismelor suprinzătoare și la bucuria jocului analogic.

Foarte puține dintre predicile adunate în volumul editat și reeditat începând cu 1992 rămân în perimetrul predicii clasice, legate doar de parabola biblică. Varietatea temelor teologice înseamnă, mai mereu, varietatea temelor general creștine. Vorbind, de pildă, despre smochinul neroditor, Steinhardt amintește de matematica infinitului, unde partea e egală cu întregul, iar adăugirile sau tăierile nu modifică întregul. Smochinului nu i se cere să facă altceva decât smochine, dar i se cere să rodească într-un moment irepetabil și nesegmentabil, să răspundă Domnului într-un timp neobișnuit, un timp al stagnării opace la chemări. Tabloul lui Caravaggio, Chemarea lui Matei, e și el invocat într-o notă a predicii, arătându-l pe vameș îngropat în hârtii și fișicuri pe care nu le va părăsi ușor, în caz că Domnu-l va striga. Într-un alt loc, autorul compară procesul smereniei umane cu cel al trecerii de la heliocentrism la geocentrism, opunând marginalitatea pământului din astrofizică egocentrismului uman din psihologie. În multe alte locuri analogiile deschid orizontul comentariului teologic. În chestiunea dăruirii din nimic, sunt amintiți Michaux și Claudel, în cea a demonilor din porci, Mann și Dostoievski, în cea a iertării, Zola și Labiche, în cea a credinței, Grácian, Eliade și Anton Dumitriu, în cea a îndoielilor lui Nicodim, Thomas More. Pericopa bunului samarinean prilejuiește un excurs despre pâine și vin, cu invocarea unor Berdiaev, Ignazio Silone și Trakl. La praznicul Sfântului Antonie cel Mare, caracterul tragic al ispitelor a fost ilustrat de filmele lui Fellini, picturile lui Dali, piesele lui Racine, poemele lui Goethe și Baudelaire, proza lui Proust sau psihanaliza lui Freud. La Duminica Tomei, deznădejdea ucenicilor lui Iisus a fost stimulată de contemplarea răstignirilor carnale ale unor Grünewald și Velasquez. E deja cunoscută intepretarea lui Steinhardt la nuvela lui Eliade, O fotografie veche de 14 ani. Evocată în Duminica Ortodoxiei ca răspuns la teologia modernă ”a morții lui Dumnezeu”, nuvela e emblematică, în viziunea părintelui Nicolae, pentru felul în care omul necorupt de proasta ideologie a progresului îl păstrează pe Dumnezeu cu o credință tare, de bun-simț, în ciuda evidențelor contrare. Iar autorul nuvelei a făcut nici mai mult nici mai puțin decât o veritabilă pledoarie pentru credință. ”Biruința lui Dumitru”, scrie Steinhardt despre personajul și autorul respectivei proze, ”e în fapt biruința ortodoxiei, așa cum a fost mărturisită la Chicago, în 1959, nu mai puțin limpede și tare decât Petru Movilă și Sinodul de la Iași din 1642”. De asemenea, e cunoscută paralela dintre sfârșitul lui Hristos și cel al lui Socrate, încercată cu ocazia unei predici despre moarte. În timp ce Socrate a murit senin, măreț, filosofic, ca-ntr-o ”tragedie fastuos-teatrală”, Iisus a făcut-o ”ca un om nenorocit și mizerabil, cunoscând suferința până la capăt, bând paharul până la fund”.

Referințele ”exotice” ale predicilor din Dăruind vei dobândi nu au nimic forțat, emfatic, epatant, ele dau mărturie despre vocația retorică a unui călugăr ortodox pentru care cultura laică a fost antecamera intelectului înduhovnicit. Liber în spirit prin însăși structura sa de evreu convertit, Nicolae Steinhardt a fost refractar îngrădirilor acestei libertăți. Creștinismul său a fost unul nedogmatic, ostil fariseismelor și birocrației mărunte, ”bucherismului” și ”domniei literei”. Recunoscător unui popor care nu a privit întotdeauna cu ochii toleranței pe evrei (mai ales ortodocșii radicali!), recunoscător unei credințe pe care a îmbrățișat-o dintr-o profundă convingere, părintele Nicolae nu putea vorbi altfel decât era. Predicile sale au practicat ecumenismul cultural, în interiorul unei ortodoxii sensibile la ”obrăzniciile” culturii occidentale. Așa cum spune George Ardeleanu, cel mai bun exeget al său, Steinhardt a împăcat, în ființa sa, pe homo aestheticus cu homo religiosus. Cred că nimeni altul n-a făcut-o, la noi, atât de autentic.

(text publicat cu ani în urmă în revista ”Mișcarea literară”)