Povestea și capătul drumului

Am remarcat până acum, între alte prezențe publice ale Lilianei Corobca, două romane pe teme sensibile și oarecum dificil de extins simbolic. Primul, Kinderland (2013), aborda chestiunea singurătății copiilor ai căror părinți pleacă în străinătate, ca să-și câștige traiul. Era o temă de istorie actuală specifică sociologiei țărilor estice, care ieșiseră de sub dictatură în 1990 și care-și determinau cetățenii să caute o minimă prosperitate în El Dorado-ul occidental. Al doilea, Caiet de cenzor (2017), trimitea metanarativ la cenzura ideologică a textelor literare, în timpul comunismului, ca să atingă, de fapt, probleme de epistemologie și de etică literară. Era tot o temă de istorie a Estului, deja clasicizată pentru obișnuiții arhivelor comuniste. Autoarea reușea în ambele cazuri să stoarcă eficient documente și să ficționalizeze astfel încât jocul cu perspectivele, cu personajele și cu poveștile lor ”de viață” să conserve implicațiile dramatice ale realităților-sursă.

Noul roman al Lilianei Corobca face din nou o incursiune într-o istorie tragică și riscant de transformat în poveste: deportările românilor din Bucovina, luată de sovietici în 1940. Capătul drumului (Polirom, 2018) respiră aerul tare al memorialisticii de tip Anița Nandriș-Cudla (20 de ani în Siberia) sau al altor analoage narative (Herta Müller, Leagănul respirației). Avem în el toate bornele dramatice ale genului, așa de cunoscute din atâtea și atâtea relatări: înfricoșătoarele ”ridicări” nocturne din case, conform listelor făcute dinainte și înmânate soldaților ruși; incredibilele reușite ale unora de-a trece proaspăta graniță românească și de-a scăpa, la limită, de arestări; cruzimea de-a fi îmbarcați în nesfârșitele trenuri ”pentru vite”, gravide, mame, copii și bătrâni laolaltă, despărțiți forțat de restul familiei (tații erau băgați în alte vagoane, pentru alte destinații); trădările unora și rezistențele eroice ale altora; drumul săptămâni întregi spre zonele siberiene, în spațiile aglomerate și insalubre ale vagoanelor de scânduri, unde foamea, setea, nădușeala, mizeria și slăbiciunea secerau vieți, fără alegere; încercările disperate de-a supraviețui în zone ostile și necunoscute, pe timp de război, cu stigmatul de veșnic inamici ai poporului sovietic; muncile epuizante și existența în condiții subumane; tardivele reabilitări de după moartea lui Stalin și inutilele întoarceri acasă, unde nimic nu mai rămăsese cum a fost. Cu un corolar original: aspecte din viața ”nouă” de după 1990, atât de diferită și de stranie, în raportarea ei la jumătatea de veac pe care a lăsat-o în urmă și pe care n-ar putea-o asimila niciodată, în esență.

Ceea ce face din romanul Lilianei Corobca un superb poem epic, deopotrivă tragic și tonic, în ciuda ororilor relatate atât de minuțios, e perspectiva asumată a unei vocații − aceea a suferinței izbăvitoare. Ea vine din acceptarea răului, din memoria frumuseții și din iertare. Eroina prin ochii căreia se țese narațiunea e octogenara Ana Blajinschi, gata să fie dusă la azil de către descendenți expatriați și conectați, ca toți tinerii recenți, prin tot felul de rețele internautice, indiferente și opace la trecut. Izolată într-o căsuță la poala pădurii, într-un sat basarabean, trăind simplu, fără să deranjeze pe nimeni, bătrânica potopită de amintiri întruchipează în destinul ei o parte din istoria zguduitoare a secolului XX. Dusă în stepele Kazahstanului din Bucovina ciopârțită de celebrul Dictat, fetița inocentă de la început va parcurge un drum care o va maturiza brutal. Cumplitele întâmplări trăite vreme de zece ani îi vor răpi copilăria, pe care o va îngropa în buza Siberiei, o dată cu mama și cu speranțele primei iubiri. Va asista la moartea rudelor și a prietenilor, va suporta foamete, violențe, înstrăinare și marginalizări, va munci din greu (agricultură, pescuit, croitorie) și va învăța indispensabila rusă. Sub presiunea statutului de român deportat, va încerca să nu-și uite neamul și locurile de unde a plecat. Chiar dacă, prin natura împrejurărilor, se va întoarce în cealaltă provincie românească urgisită (Basarabia), chiar dacă se va mărita și va fi martora morții celor dragi (soțul și unul dintre copii), chiar dacă va avea certitudinea nedreptății, a absurdului și a răului gratuit, Ana Blajinschi nu-și va pierde bunătatea și credința. Povestind strănepoților tot mai fascinați de ce a trăit, ea nu doar salvează o lume prin cuvinte, ci predă o lecție de sfințenie. Povestea ei exorcizează demonii, aduce lumină și completează viața. Sfârșitul poveștii nu e și capătul drumului, ci un nou început. Fiecare primește povestea pe care o merită și poveștile se întâlnesc reciproc, căci ele înseamnă, după cum spune eroina, în final, dragoste, așteptare și nemurire.

Inserând cântece, texte rituale și fraze rimate, descriind cutume și tipologii specifice, Liliana Corobca propune un roman în care suferința devine o captivantă poveste de viață și un teribil document antropologic. Istoria nici nu e altceva, când un autor știe s-o spună atât de sublim, cu atâta risipă de talent literar.

(text apărut în ultimul număr al revistei ”România literară”)