Pe Drumul Mătăsii: o relectură temerară

Să mergi 80 de zile pe jos, cu autobuze delabrate, cu trenuri locale sau cu șubrede mașini de ocazie, să parcurgi 15 000 de kilometri, tăind de-a lungul Asia și Europa prin nouă țări (n-am socotit-o și pe cea natală), să-ți cari singură imensul rucsac prin trecători montane, prin granițe riscante, prin deșert, prin orașe exotice și prin zone nesigure, să cunoști oameni care te ajută sau care, dimpotrivă, te suspectează, să te supui permanent pericolelor de tot soiul, de la posibilitatea unor agresiuni fizice la încurcături administrativ-politice, toate acestea nu cred că sunt la îndemâna oricărei femei, de azi sau mai de demult. Păstrând proporțiile și schimbând ce-i de schimbat, Nicolae Milescu Spătarul a avut nevoie de o caravană întreagă, cu soldați, arme, provizii și cai, pentru a ajunge din Rusia în China, unde-l trimisese țarul, în 1675. Peste secole, o altă româncă, jurnalista Sabina Fati, femeia care și-a trecut în palmares lucrurile pe care le-am enumerat mai sus, face drumul invers, între aprilie-iunie 2014, din China (de la Beijing) în România (la București), de la Est la Vest, deci (China-Kîrgîstan-Tadjikistan-Uzbekistan-Turkmenistan-Iran-Azerbaidjan-Georgia-Turcia), pe străvechiul traseu al mătăsii.

Nu doar exoticul unei călătorii solitare, mai mult decât temerare, a fost scopul acestui itinerar. Interesul intelectual al analistului geo-politic și consemnarea într-o carte a călătoriei au fost tot atâtea resorturi. În Singură pe Drumul Mătăsii (Humanitas, 2015, prefață de Tania Radu), Sabina Fati a încercat un fel de relectură modernă a Drumului Mătăsii, așa cum l-a parcurs personal și așa cum i-au permis instrumentele antropologice și istorice ale observatorului specialist. Cu permisele de trecere obținute cu greu, înainte, prin internet (statutul de ziaristă era mai mult decât nedorit, pentru statele autocrate), cu înaintări dificile, pe traseu (corupția, rigorismul religios și dictaturile sunt în floare, în Asia Centrală), cu statutul de femeie albă și singură în țări unde drepturile femeilor se termină atunci când trec de pragul casei, autoarea a reușit imposibilul: să lege extremitățile unui drum vechi de 2 500 de ani, cu speranța că ”cea mai veche rută comercială din lume ar putea redeveni cândva o cale liberă”. Demersul ei s-a ramificat în trei direcții: alcătuirea unui jurnal personal al călătoriei, deci o narațiune subiectivă încheiată la toți nasturii (tensiunea unora dintre momente nu lipsește, relatarea ajungând să semene, pe alocuri, cu un veritabil roman de aventuri); dezvoltarea unor excursuri istorico-geo-politice despre țările prin care a trecut (cu informații și legături acoperite substanțial de concepte și bibliografie); câteva portrete ”din mers” ale unor personaje pe care le-a întâlnit. Rezultatul e unul uimitor. Avem de-a face cu un album oriental, cu povestea unei aventuri itinerante și totodată cu un eseu despre starea actuală a Asiei Centrale. El e împănat de observații, de incursiuni în trecut, de paralele cu prezentul, de reacții și trăiri în fața exoticului unui areal fascinant, dar și de încordarea în fața imprevizibilului ascuns sub frumusețea uneori sălbatică a locurilor. Ca-n orice travel book, fotografiile numeroase completează textul, oferind un suport vizual referințelor prin cuvinte.

Pentru relevanța experienței unei femei albe, blonde și singure, străbătând regiuni total nesigure, am selectat un pasaj mai extins din momentul trecerii din Kîrgîstan în Tadjikistan, prin munții Pamirului, pe o vreme câinoasă (vânt, frig, ninsoare). Întâmplarea e demnă de un film thriller, dacă n-ar fi vorba decât de o femeie fragilă și echipată nepotrivit, confruntată cu soldați înarmați, sălbăticiți de serviciul în izolare și suspicioși în fața unei străine care se pretinde turistă (oare câte mai văzuseră, înainte?). Ce s-a întâmplat după ce doi grăniceri solizi au decis, în sfârșit (contra a 50 de dolari), s-o ia în mașină pe femeia subțire care așteptase să fie băgată în seamă, ca să fie trecută în țara vecină? ”Pe drum, îmi cer țigări și pun muzică rusească. Șeful conduce, celălalt, îmbrăcat cu blugi și canadiană, cântă peste melodiile date tare. Drumul coboară, în stânga este mărginit de gardul de sârmă ghimpată care trasează granița, munții au culoarea nisipului, iar în jur totul arată de parcă am fi într-un deșert. Doar în dreapta zăpezile de pe vârfurile înalte ale Pamirului te lasă cumva să te orientezi. Cu cât înaintăm, cu atât norii se dau la o parte și începe să se vadă soarele. Îmi scot aparatul de fotografiat și militarii opresc mașina pe malul unui lac imens întins între peisajul deșertic și munții înalți. Pustiul din jur și lumina rece sunt din altă lume. Ar fi meritat să vin pe jos, poate nu mi s-ar fi părut atât de frig. Șeful, care mi-a făcut hatârul să oprească în acest loc incredibil, îmi ia brusc aparatul din mână și pleacă spre mașină. Îmi trece prin cap că vrea să-o ia din loc cu tot calabalâcul meu și să mă lase acolo să contemplu liniștită deșertul din munte, lacul și umbrele munților din apă. Aveam în buzunar telefonul, pașaportul și, pe sub tricou, lipit de piele, portofelul atârnat de gât, cu niște bani și un card. M-aș fi descurcat într-un fel, așa că am rămas încremenită, pregătindu-mă să văd cum o șterge cu tot cu mașina aia veche, care se tot împotmolea în grohotișul nisipos, dar omul s-a îndepărtat doar pentru a-mi face niște poze. I-am zâmbit recunoscătoare. Pe urmă și-a chemat subordonatul să ne facă poze împreună și m-a luat pe după umeri cu mâinile lui uriașe, de parcă eram vechi prieteni. Încercam fără succes să mă desprind ușor de soldatul tadjic, dar el voia neapărat să-mi lase această amintire. În aerul înghețat, abia simțeam că mirosea a fum, a tutun, a stătut și a transpirație”. Situații similare se mai repetă, în alți parametri, inclusiv în orașele presărate cu agenți secreți, și de fiecare dată autoarea are noroc sau pur și simplu se descurcă, cu un fler salvator, scos pe loc, la interval. Ceea ce nu reduce deloc din palpitul aventurii.

Asemenea cărți sunt greu de încadrat într-un gen. Dar nu numai singularitatea lor minunată le face pasionante, ci și talentul de prozator cu care sunt scrise. Acesta nu-i lipsește deloc Sabinei Fati, care, ca și Ioan T. Morar, Hanna Bota, Octavian Segărceanu sau Marius Chivu, a înfipt încă un reper în literatura română actuală de non-ficțiune.

(text apărut în ultimul număr al revistei ”Convorbiri literare”)