Omul sau uniforma

Nu-mi amintesc s-o fi surprins pe bunica cuprinsă de efuziuni sentimentale, exprimate evident. Am copilărit îndeajuns lângă ea, ca să pot spune asta. Rămăsese văduvă încă de când aveam eu 4 ani (am fost primul ei nepot), pe bunicul nu l-am cunoscut decât într-un timp când amintirile se stratifică vag, așa încât bunica a ținut loc de ”bătrână” a destinului meu. Având părinți divorțați timpuriu, cu cealaltă bunică, dinspre tata, nu prea am ținut legătura. Pe bunicul, deci, l-am făcut un fel de personaj într-un roman, construind o tipologie imaginară de la puținele date despre el, depozitate în memorie. Știu sigur că a avut destule calități ca să fie un personaj și fără să-l fi făcut eu: autodidact, veteran în războiul contra sovieticilor, participant la campania de peste Bug, cu un scurt jurnal scris despre asta, rănit, lăsat la vatră înainte de 23 august 1944 și cu ceva fotografii în sepia, la subiect, extrem de valoroase, azi, ca ”cioburi” ale unei istorii, plus statutul de chiabur, în anii colectivizării comuniste.

Bunica, spuneam, era o femeie ale cărei sentimente se exprimau direct, simplu, dureros de simplu, uneori. N-am văzut-o decât foarte rar plângând, și atunci din motive extrem de întemeiate (înmormântarea cuiva apropiat, de exemplu), și n-am auzit-o să se înduioșeze (cel puțin nu vizibil) de ceva. Afirmațiile ei despre evenimente care implicau oarece afecte semănau cu propozițiile sapiențiale, erau scurte, percutante, dezgolite de orice retorică sentimentală, dar erau adevărate, pentru că veneau dintr-o experiență de viață care n-avea nicio legătură cu cele șapte clase absolvite. Nu știu nici dacă lucrurile astea atingeau, neapărat, statutul ei de mamă a patru copii ajunși la casele lor, de văduvă care crește nepoți, cu un fost soț mai în vârstă ca ea, care o pețise de foarte tânără, fără prea multe preludii și cântăriri. Îmi amintesc, de pildă, că unul dintre verii mei, lăsat la țară, în grija ei, fiind foarte mic, plângea în pătuțu-i din lemn, din varii motive, așa cum plânge orice prunc de numai un an-doi. Plângea, făcea pe el, adormea, iar plângea, iar făcea, iar adormea. Bunica îi acorda atenție doar în pauzele dintre treburile prin gospodărie, când îl schimba, îl spăla, îi dădea să mănânce, apoi îl lăsa să se călească până la următoarea vizită, plin de lacrimi, de muci, de urină și de rahat. Oricât am fi strigat noi că ”plânge ăla micu´”, bunica tot când voia ea venea, adică atunci când îi venea rândul. Câtă vreme nu i se întâmplase nimic grav copilului și era sătul, n-avea de ce să se oprească asupra lui. Cam așa se întâmpla și cu celelalte lucruri pe care noi le credeam serioase și demne de ceva empatie. Pe scurt, în opinia bunicii, ceva înseamna ceva când, într-adevăr, avea motive să însemne. Restul era doar vorbărie inutilă și pierdere de vreme.

Evenimentul la care vreau să mă opresc a avut loc în prima mea vacanță de licean, în decembrie 1989 (puțin înainte de marea schimbare). Ca orice cadet de liceu militar, ajuns acasă, la Piatra-Neamț, am ieșit în uniformă, prin oraș și-n vizite, să mă vadă toată lumea, eram foarte mândru de ea. Și nu era deloc urâtă uniforma, dimpotrivă, aș putea spune că Liceul Militar de Marină (din Constanța) avea cea mai frumoasă uniformă dintre liceele militare. Varianta de iarnă era cu veston la șase nasturi și pantaloni cu vipușcă bleu, cu manta, căciulă și epoleți cu însemne militare, cu mânuși de lână mulate pe degete, toate bleumarin, cu bocanci negri, lustruiți. La cea de vară, aveam tunică albă, cu epoleți mari, cartonați, bleu, și chipiu lucios la cozoroc, semăna tare cu splendidele uniforme ale ofițerilor ruși din romane. N-am ratat nici în vacanța de vară ocazia de-a o afișa, de câteva ori. Să porți așa ceva, atunci, la 15-16 ani, nu era chiar de neglijat, mă simțeam un fel de Anton Lupan eșuat la munte, oricum fusese unul dintre eroii mei literari preferați!

În iarna aceea, când am intrat în casa bunicii (de care mă legau anii copilăriei lăsați în urmă, odată cu adolescența proaspăt cazonă), bunica, spre stupefacția mea, a izbucnit în plâns, bocindu-mă ca pe-un soldat plecat pe front, odinioară, și întors acuma sănătos, când toată lumea îl credea mort. Tânguirile ei repetau, printre lacrimi, expresia ”unde-ai plecat tu așa departe, măi băiete!”, iar eu nu știam cum să reacționez, stăteam prostit, cu mâinile căzute lângă trup, fără măcar să-mi scot căciula militară și s-o îmbrățișez sau să-i răspund, în vreun fel.

Cât am stat la ea, între cele două autobuze, de venit și de-ntors, am povestit o grămadă: cum e acolo, la Constanța, cum școala pe care o alesesem și la care intrasem atât de greu (admiterea în liceele militare era, înainte de 1989, extrem de dificilă, cu o mulțime de probe, de toate felurile, medicale, psihologice, sportive, plus dosarul politic și examenele de matematică și limba română, cu subiecte speciale), cum e să stai la mare (bunica nu văzuse niciodată marea) și să înveți marinărie. Când a sosit ora plecării, bunica a făcut ce nu prea mai făcuse vreodată, înainte: m-a condus, înduioșată, până în stație, în centrul satului. Nu știu dacă a făcut-o ca s-o vadă oamenii mândră, cu nepotul în uniformă, sau fiindcă avea să-i fie dor de mine, în următoarele luni. Nu ieșiseră foarte mulți afară din case, de lângă sobele încălzite, zăpada era mare și era frig (eu însumi insistasem să nu mă conducă), dar pentru câți erau, bunica a defilat cu mine de braț, pe drumul mare, și a stat până a plecat autobuzul, ca să-mi facă din mână.

M-am simțit ca un personaj dintr-un roman de război, care e petrecut de apropiați, înainte de plecarea pe front. Un amestec de tristețe și de satisfacție a fost în sufletele amândurora, al meu și al bunicii, în acele clipe. Dar mai ales m-am simțit în pielea bunicului meu aproape necunoscut, pe care mama lui sau iubita l-or fi condus, la începutul anilor 1940, până la locul de unde începea răspunsul lui la chemările patriei. Ca unul care n-am avut niciodată impulsuri patetic-patriotice (liceul militar n-a reușit să mi le insufle, dimpotrivă, sunt foarte cosmopolit, în această privință), mărturisesc că a fost singura dată când am trăit asta. Fără să știu, din nou, dacă omul sau uniforma pe care-o purta a făcut-o pe bunica atât de sentimentală și de afectuoasă.

Dumnezeu știe ce-o fi fost în sufletul ei atunci!

Foto: eu, cam la vârsta întâmplării povestite mai sus, în uniformele de iarnă și de vară ale Liceului Militar de Marină ”Al. I. Cuza”, Constanța (arhivă personală).