Omul nou

Alexandru Vișinescu, temutul torționar de la închisoarea Râmnicu-Sărat, în anii 1956-1963 (cu un precedent la Jilava, la fel de dur, rămas, apoi, până după 1975, în sistemul penitenciarelor românești, pensionat cu gradul de locotenent-colonel), a primit 20 de ani de închisoare. Să spun, oare, ”în sfârșit?”

Cum crimele împotriva umanității nu se prescriu (ne amintim de procese ale gardienilor naziști din lagărele de concentrare, unde inculpații aveau 70-80-90 de ani), Vișinescu nu beneficiază de prescrierea faptei sau de amendamente decisive legate de vârstă. Are și el peste 90 de ani și a trăit fără să-l deranjeze nimeni, ca pensionar militar, după 1990, cu o retribuție mult mai mare decât a celor pe care i-a exterminat, ca director de penitenciar. Dacă ar fi fost numai Ion Mihalache, Corneliu Coposu sau Ion Diaconescu, și era de-ajuns! Și ca Vișinescu mai sunt alții, protejați, paradoxal, ani de zile, de potentații tinerei democrații românești, după căderea comunismului. E una dintre marile absurdități ale societății autohtone post-revoluționare: ăia ”de dinainte” au dus-o bine și ”după”, ba chiar unii au prosperat, ca persoane publice ale noilor vremuri și ca directori de conștiință, protejându-i pe alții ca ei. Nu insist, se știe.

Să-l privim, acum, pe Vișinescu! E un bătrânel inofensiv, cu fața trasă, smochinită, cu cearcăne grele sub ochii înroșiți, care se mișcă greu, aplecat, adesea sprijinit de câte cineva, e un moșneguț pirpiriu, căruia îi joacă proteza în gură, când vorbește. Trupul său firav abia dacă poate să facă față propriilor izbucniri de indignare, în fața camerelor de filmat care l-au tot urmărit, anii aceștia. Nimeni nu mai recunoaște în el pe bestia care a fost, cândva. Nici înainte, nici după pronunțarea sentinței, pe tot parcursul procesului (unde s-a confruntat inclusiv cu mărturii ale celor care i-au trecut prin mână), n-a avut niciun regret, n-a arătat nicio căință, nu și-a cerut iertare în niciun fel și nu a considerat că are pentru ce. Singurele sale mențiuni sunt legate de inconvenientul pierderii gradelor militare, de condiția umilă din care s-a ridicat (adică a fost ridicat de statul comunist, care avea nevoie, cel puțin în cazul instrumentelor de control polițienesc și al lichidării opozanților, de cadre de nădejde − oameni ”de condiție sănătoasă”, obedienți și receptivi la ”spălarea” ideologică) și de vina altora (vremurile, Securitatea, neștiința etc.). Dincolo de faptul că se repară, poate, o nedreptate istorică, prin condamnarea lui Vișinescu, răsar o grămadă de întrebări: De ce abia acum? De ce numai el? Unde-s ceilalți? N-ar fi fost de-ajuns ca, în loc de tardivii ani de închisoare, să rămână doar cu o maculare publică, cu o ”demascare” în numele adevărului? Bătrânelul acesta sfrijit nu e, cumva, deja la capătul vieții?

Nu mila mă face să pun asemenea întrebări (individul merită din plin indiferența, mai eficientă, pentru inumanitatea lui structurală, decât resentimentul), ci senzația pură a inutilității unei atât de lungi încarcerări. E probabil că n-o va termina viu și, spre deosebire de foștii săi deținuți, nici foarte rău nu-i va fi, după gratii. Și atunci? Oricum, după cum se vede, el nu realizează ce i se-ntâmplă, nu conștientizează că trebuie să plătească o vină incomensurabilă, că are morți și monstruozități pe conștiință. El e prins, încă, în orbirea unei logici mecanice, de slujbaș al unui sistem criminal. N-ar fi mai bine ca, după ce i s-a arătat dimensiunea atroce a ceea ce a făcut, după ce a fost trecut în anale ca autor de genocid, să i se ia privilegiile (statutul onorant de ofițer român, cu toate consecințele) și să fie lăsat să-și sfârșească zilele în uitare, în aceeași garsonieră bucureșteană în care a devenit vedetă media?

Alexandru Vișinescu, actual, ieșind din sala de judecată (www.bzb.ro)

Nici Ion Ficior, nici Alexandru Nicolschi, nici Gheorghe Pintilie, nici Gheorghe Crăciun, nici Vasile Ciolpan n-au avut vreun regret pentru faptele lor. Revedeți halucinantele interviuri realizate de Lucia Hossu-Longin cu unii dintre ei (sunt încărcate pe youtube)! Toți arată ca niște pensionari respectabili. Toți au fost ridicați rapid, ca și Vișinescu, de Partidul Comunist la demnități pe care nu le-ar fi meritat niciodată. Toți au provenit din medii umile, toți au avut o educație precară și o viață promiscuă, din care, după adeziuni dovedite și foarte scurte școliri de partid, au sărit direct în posturi de conducere. De acolo, fără niciun scrupul, cu o demonică pasiune, au răspândit suferință, teroare și moarte. Puși în fața faptelor lor, după schimbarea regimului, au arătat cum au făcut numai binele, cum și-au făcut numai datoria. Alții au făcut rău, nu ei. Văzându-i, îți dai seama că, în ce-i privește, experimentul social-politic comunist a reușit. Ei reprezintă ”omul nou”, fără etaje metafizice sau etice, existând ca niște veritabili mancurți, într-o perpetuă ideologie utopic-criminală. N-au asimilat-o, vreodată, intelectual, dar au adoptat-o în practică ușor, ca pe singura posibilă. În mintea lor goală, în sufletul lor amoral, meschin, avid de putere, au fost răsădite pentru totdeauna semințele urii față de semeni. Unora ca aceștia adevărul nu le va spune și nu le va putea face nimic, niciodată. Pentru ei, orice pedeapsă e obligatoriu nemeritată și vine dintr-o lume pe care n-o înțeleg și care nu le aparține. Ei au participat la gloria altei lumi, ei i-au asigurat liniștea și au respectat ordinele. Nu-i vina lor că roata istoriei s-a întors, că azi lucrurile se văd altfel și că s-au trezit, la finalul vieții, când nu se mai așteptau, cu o notă de plată.

”Omul nou” nu poate trăi printre oameni, ”noutatea” lui stranie îl oprește, chiar și la vârsta înțelepciunii. Sau mai ales la ea.

Foto cover: Alexandru Vișinescu, cândva, ofițer (www.adevarul.ro, Mugur Varzariu)

–