Ofrandele memoriei

Publicarea jurnalelor şi amintirilor unor Jeni Acterian, Anne Bentoiu sau Alice Voinescu a dezvăluit nu doar faţa intimistă şi rafinată a unui feminin interbelic românesc, dar a adus date noi în istoria unor familii şi grupări intelectuale de la noi. Fără a fi ele însele scriitoare de prim raft, diaristica şi memorialistica lor sunt scrise cu talent, constituindu-se într-un background bemolat al lumii noastre literare, redesenată în tablouri inedite. Autoarele s-au dovedit, pe de o parte, observatoare acute ale fenomenelor culturale contemporane lor, iar pe de alta, căutătoare autentice ale împlinirii intelectuale, într-un mediu preponderent masculin, pe care l-au concurat cu instrumente egale şi rezultate pe măsură.

În această categorie se înscrie cu succes şi cartea Corneliei Pillat, Ofrande (Humanitas, 2011), aflată la a doua ediţie, cu adăugiri semnificative ale îngrijitoarei textului (Monica Pillat, fiica autoarei). Scrise destul de târziu, când evenimentele s-au decantat destul ca să poată fi judecate narativ, memoriile fac parte, de fapt, dintr-o saga familială, în care mai intră volumele de corespondenţă ale membrilor familiei Pillat, precum şi romanele lui Dinu Pillat, toate publicate deja, comentate în presă şi intrate în conştiinţa publicului. Mecanismul redactării e compensatoriu, reprezentând, într-o epocă a declinului spiritual, încercarea de a retrăi un timp auroral, cel în care două familii atât de diferite (dar atât de reprezentative pentru culoarea socială a României tihnite de dinainte de Al Doilea Război) s-au întâlnit prin căsătoria descendenţilor ei: familia cizmarului Gheorghe Ene-Filipescu, venit în Bucureşti pentru a scăpa de sărăcie şi pentru a-şi face un rost, şi cea a poetului Ion Pillat, înrudit cu renumiţii Brătieni şi încadrat deja de un statut oficial mai mult decât onorabil. „Curând după moartea tatei”, notează Monica Pillat, în textul introductiv, „survenită în decembrie 1975, mama mea, Cornelia Pillat, a început să răsfoiască vechi albume de familie, să recitească scrisori din tinereţe, căutând nu doar să evadeze în trecut, ci şi să dea de rostul dramaticelor întâmplări care i-au zguduit existenţa. S-a aşezat la biroul la care poetul Ion Pillat şi apoi fiul său, Dinu, îşi decantaseră trăirile, sublimându-le în artă, şi a început să-şi depene pe foile albe amintirile. […] Refugiul în trecut nu era o experienţă nouă pentru Cornelia Pillat. Ca istoric de artă, specializat în pictura murală din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, ea găsise în bisericile pe care le studia o oază de sacralitate, dătătoare de nădejde în vremurile grele ale dictaturii comuniste”. Dârzenia unei femei care luptă, prin scris, cu lipsa libertăţilor fundamentale şi cu un timp care erodează o posteritate meritorie e tipică nu doar pentru poziţia morală a unei intelectuale de excepţie, discretă şi verticală, dar şi pentru un vlăstar al unei familii obişnuite să biruiască timpurile. Tatăl autoarei s-a ridicat social în scurt timp, având propriul magazin de încălţăminte pe Calea Victoriei, făcându-şi o casă şi asigurând copiilor o educaţie centrată pe cultură, pe care el o asimilase autodidact. Ca membru al grupului social-democrat care a refuzat orice colaborare cu facţiunea comunistă, în 1946, a fost arestat şi torturat, murind, bolnav şi neştiut, în închisoare. Mariajul cu Dinu Pillat o introduce într-o atmosferă efervescentă intelectual şi artistic, întreţinută de tatăl acestuia, celebrul poet tradiţionalist, în casa căruia biblioteca şi discuţiile literare erau o obişnuinţă, dar şi de soţia acestuia, Maria Pillat Brateş, pictoriţă. Dincolo de toate, e grăitor faptul că Dinu Pillat a fost asistentul lui G. Călinescu şi că s-a remarcat ca o prezenţă activă în publicistica literară a vremii, într-o generaţie lovită de schimbările dramatice ale regimului de după 1945. Cei mai mulţi prieteni ai lui Dinu Pillat şi ai familiei sale (Nicolae Steinhardt, Vasile Voiculescu, Alexandru Paleologu, Ionel Teodoreanu), au trecut prin etape concentraţionare sau au fost obligaţi la tăceri şi compromisuri maculante. Încercările şi rupturile existenţiale vor continua, în parcursul destinal al autoarei, culminând cu arestarea şi condamnarea soţului, şef de lot într-un celebru proces politic, şi cu greutăţile inerente instalării comunismului: marginalizarea, urmărirea permanentă, dificultăţile traiului, durerea risipirii unei moşteniri culturale şi materiale. Contrastul puternic dintre un prezent al disoluţiei şi un trecut plenar va genera nostalgia a cărei intensitate declanşează impulsul rememorării. Pentru un expert în arta vechilor icoane şi pentru un supravieţuitor printre cărţi, ea nu se putea face decât prin scris.

„Povestea” Corneliei Pillat curge, în parte, cronologic, de la copilărie la maturitate, ba chiar de la instalarea părinţilor ei în Bucureşti, în primii ani ai secolului XX. Dar adesea timpurile alternează, producându-se rupturi narative favorizate de comentariul unor evenimente sau de insistenţa pe legături între unele şi altele, succesive sau simultane. „Romanul” memorialistic, structurat ca atare de numeroase capitole cu titluri epice, rezumative, apare meandrat, cu multe deschideri, paranteze şi aglutinări: puncte nodale ale existenţei (multe legate de obiecte, locuri şi momente), portretele oamenilor pe care i-a cunoscut şi care au condiţionat destinul familiei (evoluţia celor mai importanţi e urmărită până la capăt), fragmente de discuţii sau de scrisori, descrieri de interioare, desene de atmosferă, lămuriri hermeneutice la texte ale lui Ion Pillat sau ale lui Dinu (contextualizate relevant în perimetrul unor fapte şi sentimente), excursuri de istoria artei (ocazionate de cercetările operate de autoare, ca specialist).

Cezura principală o face, desigur, instalarea comunismului şi, odată cu acesta, în ciuda speranţelor că anglo-americanii vor salva situaţia, niciunul din lucrurile care au fost nu mai pot fi cum au fost. E şi acesta un motiv pentru care intensitatea textului are un efect empatic şi cuceritor. Unii dintre prieteni şi dintre rude reuşesc să fugă „dincolo”, alţii sunt arestaţi sau suspectaţi permanent. Libertatea de creaţie şi de exprimare sunt suprimate, treptat, şi sunt trecute sub auspiciile luptei de clasă. Spectrul vinovăţiei politice pluteşte peste tot, cu precădere asupra intelectualilor. Sărăcia îi atinge pe mulţi dintre scriitorii epocii, daţi afară din slujbe sau obligaţi să renunţe la case şi bunuri. Un asemenea timp reverberează, pentru Cornelia Pillat şi pentru cei ca ea, într-o intimitate creatoare melancolică, singurul loc unde teroarea roşie nu poate pătrunde. Toate rememorările capătă, astfel, o patină lirică inevitabilă, menită să proiecteze o lumină binefăcătoare peste mozaicul bogat al lucrurilor „care au fost”. O epocă întreagă pare a fi îngropată, în „romanul” Corneliei Pillat, de umbrele nefaste ale noilor eoni, dar, concomitent, aceeaşi epocă e salvată prin evocarea providenţială şi estetă a unui privitor-participant de elită.

Exemplele sunt numeroase, aproape că nu există pagină în care memoria autoarei să nu arunce o perdea diafană şi viu colorată peste lumea dezgheţată de amintire. Iată o descriere a unei întoarceri, împreună cu soţul, la moşia de la Miorcani, un spaţiu al evaziunii culturale şi poetice, altădată, înainte de Război: „În 1944, casa a fost devastată de soldaţii ruşi ce tăiaseră din copaci pentru a face un parc de tancuri, cărţile au fost arse şi mobilele, împrăştiate în sat sau trecute peste Prut. Femeile purtau fuste făcute din perdelele odăilor. […] Odăile aranjate de Dinu erau mai mult goale, iar celelalte erau pustii, cu tapetele sfâşiate, atârnând pe pereţi. Eram impresionată mai ales de odaia albastră, ce fusese iubită de Pia, în care intram adesea. Era complet goală, cu podeaua prăfuită. Soarele străbătea ferestrele şi lumina crud fâşiile atârnate ale tapetului decorate cu păsările exuberante albastre fâlfâind printre crengile frunzişului albastru ce se profila pe fondul de culoarea aurului stins”. Barbaria care cotropise locul nu reuşise să-i înfrângă, totuşi, reflexele de perimetru vital al spiritului familial, retrezit la viaţă de vizita ultimilor membri. Alt fel de amintiri sunt mai dureroase, vorbind despre şocul prăbuşirii oricărui reper moral sau intelectual. E cazul, de pildă, al reacţiei stupefiante pe care a avut-o G. Călinescu, la un moment dat, faţă de Dinu Pillat, asistentul pe care-l preţuia: „acesta a început să vocifereze pe hol, în văzul tuturor, acuzându-l de reacţionarism, de ostilitate faţă de directivele culturale comuniste, de interesul său pentru revoluţia din Ungaria, că este aservit culturii europene şi că aşteaptă venirea anglo-americanilor, acuzaţii pe care le vocifera în avalanşă. […] Am ştiut atunci că lui Dinu îi venise rândul să fie arestat şi de aceea G. Călinescu se lepădase de el”. De fapt, întreaga carte respiră aerul vocaţiei intelectuale, ea e câştigată sau pierdută de zarurile absurde ale istoriei şi în funcţie de ea existenţa autoarei se aşază într-un fel sau altul. În interviul acordat Titei Chiper, în 1996, intitulat semnificativ Forţa fragilităţii şi reprodus în finalul memoriilor, Cornelia Pillat se referă exact la rolul fundamental al oamenilor pe care i-a descris cu atâta aplomb: „Toţi aceşti oameni de care vorbesc ─ scriitori, cântăreţi, oameni de ştiinţă, universitari ─ trăiau într-o lume liberă care avea nevoie de ei. Existenţa lor dădea culoare vieţii, bucura sufletul, aşa cum florile într-o cameră schimbă întreaga atmosferă. Mă gândesc la profesorii mei de la Universitate, prezenţe covârşitoare, unii. Ceea ce ne impresiona nu era numai ce spuneau aceste personalităţi, cât energia fiinţei lor în stare să trezească aspiraţii, să ne sugereze un nivel superior de trăire, de tensiune a spiritului. […] Rolul lor este imens şi nevăzut. Într-o societate dominată de oameni învăţaţi, de creatori, de bun-gust, e cu totul altă atmosferă, altă emulaţie. Îmi amintesc, de pildă, cum arăta Bucureştiul studenţiei mele: erau atunci multe conferinţe, concerte, spectacole cu actori excepţionali, expoziţii. […] Când a retezat elitele, comunismul n-a acţionat la întâmplare. Intelectualii lipsiţi de ambiguitate trebuiau să fie distruşi fiindcă reprezentau nişte repere şi conservau un mod de viaţă civilizată, liberă, opusă uniformizării. Totalitarismul vrea să reducă totul la acelaşi numitor, prin teroare, în mod brusc. Or, stilul presupune evoluţie firească, neîntreruptă în timp”. Memoria e cea care reface întreruperile, încercând să lege din nou, prin poveste, ceea ce un anume timp a separat. Şi tot memoria e cea care preia suferinţele şi bucuriile consumate într-o viaţă plină, transformându-le în ofrande pentru posteritatea unei lumi. Mai ales când lumea aceea a fost una a rafinamentului absolut.

Poveste a sa, a familiei sale şi a epocii pe care a traversat-o, cartea Corneliei Pillat ne redă plăcerea de-a o citi nu doar ca obiect estetic, literar, ci şi ca reflexie directă a bucuriei de a trăi. Acum, când autoarea nu mai e printre noi, aş completa: bucuria de a trăi, a-ţi aminti şi a scrie, până la capăt.

(text apărut în 2011, în revista ”Convorbiri literare”)

(sursa foto: adevărul.ro)