O detabuizare bine documentată

După consistentul studiu din 2010 despre narcotice, în cultura românească, antropologul Andrei Oișteanu a publicat recent unul despre o altă temă marginală, pregnantă (abia după parcurgerea lui integrală se realizează asta) și la fel de puțin prizabilă, în mainstream-ul de la noi. Sexualitate și societate. Istorie, religie și literatură (Polirom, 2016) completează perspective istorice precedente (Constanța Vintilă-Ghițulescu), dar o face cu un instrumentar specific și cu alte interese epistemologice. Investigarea sociologică a poveștilor de budoar, extrase din varii arhive, sunt relevante, indiscutabil, pentru instantaneul unei societăți, într-o anume paradigmă civilizațională, dar Oișteanu vizează un demers comparatist (un ”comparativism funcțional”, cum însuși recunoaște) mult mai larg decât simpla circumscriere a arealului autohton, într-o epocă. Cu excursuri ample în timp (din Antichitate în prezent) și spațiu (Europa, Asia), analizele autorului caută pattern-ul, arhetipul unui anume comportament erotic, așa cum apare el în discursul cultural-religios sau într-o anume mentalitate. E, de fapt, ceea ce vrea întotdeauna un antropolog sau un istoric al religiilor: să vadă cum și de ce supraviețuiesc modele redundante din cele mai vechi timpuri până în cele moderne.

Și, într-adevăr, până să se refere la, de pildă, cântecele deloc pudibonde ale folclorului românesc, la desenele erotice ale lui Camil Ressu (reproduse, ca și alte picturi și gravuri la temă) sau la șocantele texte pornografice ale unor avangardiști ca Geo Bogza sau Gherasim Luca, consistentul studiu cuprinde incursiuni în mentalități occidentale și orientale care vădesc multe similarități cu ceea ce s-a întâmplat în interiorul perimetrului românesc. Erotism și sexualitate în Vechiul Testament, în poemele cavalerești, în literatura romantică și simbolistă, aspecte revelatoare din lumea greco-romană, din cea arabă și din cea medievală, ius primae noctis, ”dreptul suveranului și al seniorului”, ”dreptul boierului asupra roabelor țigănci” și ”dreptul starețului”, ”splendorile și mizeriile vaginului”, sexualitatea diferitelor obiecte sau părți anatomice ale corpului omenesc, aluziile limbajului literar, leacuri și stimulente erotice, perversiuni, limite și fantezii, toate alcătuiesc imensa hartă a unei problematici pe cât de prezente (licit sau ilicit), în cultura universală, pe atât de tabuizate, în morala comună. Fiziologia (”scurgeri de sânge menstrual”), patologia (”împerecheri neîngăduite”), psihologia (”complexul castrării”), religia (”homosexualitate și pedofilie în mânăstiri”), sociologia amoroasă (”cultul dezvirginării vs. cultul non-dezvirginării”), farmacopeea (”băi și frecții excitante”), folclorul și rămășițele lui (”nuditatea rituală și legarea magico-erotică”) și estetica (”triunghiul sexual la Caragiale și Slavici”) concură în a ridica vălul de pe realități greu de înghițit pentru pudibonzi sau pentru cei incapabili de a-și depăși prejudecățile. ”Compunând această lucrare, nu am plecat de la o teză prestabilită și nici de la un plan premeditat. Ea s-a alcătuit cumva organic. Am scris această carte în aceeași măsură în care ea m-a scris pe mine. Poate așa se explică relativa eterogenitate stilistică a volumului, cu treceri uneori spontane de la rigoarea academică la exprimarea eseistică, cu grad mai mare de libertate”. Cu precauțiile asumate ale unor prezențe simbolice sau aluzive, nu neapărat reale, în documentele discutate, autorul avertizează că orice ocurență erotică repetată dă seama de substanța unui fenomen sau a unei mentalități. E de datoria specialistului să o investigheze, fără s-o califice etic.

Aș vrea să remarc și un alt aspect inedit al lucrării – scoaterea la lumină a unor intersecții imaginare și reale puțin cunoscute. Sigur, ele intră în concertul general al conexiunilor surprinzătoare făcute între varii mituri, legende și evenimente atestate, prezente în tot volumul. Puțini dintre noi știam, de pildă, că un personaj dintr-un roman cvasi-parodic al lui Apollinaire avea ca model un prinț român priapic (George Bibescu); că Tonitza a realizat, ca prizonier la bulgari, în 1917, un album cu desene excitante, pentru uzul masturbatoriu al soldaților; că generalul rus Kutuzov a avut, în 1811-1812, în timpul șederii la București, ca amantă, o adolescentă româncă, Luxandra, inițiată erotic de însăși mama ei, boieroaica Bărcănescu; că Mihail Kogălniceanu descinde din amorul scurt al mamei sale cu Mihail Sturdza, pe când nu era, încă, domnitor al Moldovei, dar era beizadeaua lui Ioan Sandu Sturdza. Acestea (ca și altele asemănătoare) sunt ocazii care ilustrează din plin, în opinia autorului, mecanismele obiceiurilor sexuale din categoria ”dreptul beizadelei” și ”dreptul cuceritorului” sau funcția compensatorie a autoerotismului sau a ficționalizării. Literaturizarea folclorică sau cultă, fie ea în text sau în imagine (lista ilustrațiilor din volum o dovedește), ridică sexualitatea de la nivelul primar al purei existențe reglementate de cutumele grupului la cel amoral al operei sau al obiectului științific.

”Din punct de vedere erotic, oamenii din Sumerul antic gândeau și simțeau la fel cu cei din Europa de azi?”, se întreabă Andrei Oișteanu, la un moment dat. ”Într-o oarecare măsură, da. Sunt modele mentale și comportamentale care au supraviețuit tenace, în mod miraculos, rămânând ascunse undeva în pliurile mentalității colective, chiar dacă doar în forme simbolice și metaforice”. Aceste ”forme simbolice și metaforice” constituie subiectul cărții, una care detabuizează, cu documentele pe masă, modele de comportament erotic, de-a lungul timpului, de la noi și de aiurea.

(text apărut într-unul din numerele de vară ale revistei ”Convorbiri literare”)