O dependență

Cine ține jurnal, consecvent, știe că nu scrie în caietul intim fiindcă ar avea, neapărat, ceva bun de scris. Știe că existența lui nu e atât de eclactantă, încât să merite transpusă în notații zilnice. Jurnalul nu va putea consemna niciodată pulsația imprevizibilă și asimetrică a vieții. Aceasta e banală, dacă e privită la rece, și cine ține jurnal știe, în subsidiar, că nu-i nimic de reținut, în viața lui. Timpul e repetabil, circular, iar noi suntem la fel, trăim și simțim identic, lăsăm în urmă aceleași lucruri și visăm în aceeași parametri, cu mici variații. Totul depinde de cum privim aceste mici variații, de cum le hiperbolizăm, de cum le reimaginăm, în scris, astfel încât ceea ce am trăit să semene a subiect de povestit, a motiv de rememorare, a formulare pretențioasă, a virtuală și trucată referință textuală. Diaristul mai degrabă se amăgește că merită să țină jurnalul, caietul lui e un fel de partener psihanalitic, de colector al ideilor și al senzațiilor, de confesor mut, de reflector imaginar. E vorba de un alt eu, pe linia mobilă dintre identitar și alteritar. Compensator al ratării, jurnalul dovedește, până la urmă, că scrisul e mai select decât viața, mai select, dar nu neapărat mai bun și mai adecvat sieși. În comparație cu poezia, care-i exercițiul cel mai autentic de cuprindere a eului în limbaj, caietul personal e un simplu maculator contabil.

Jurnalul e ținut fiindcă a devenit patimă, ”adicție”, în limbaj tehnic. Consemnarea periodică a erzațului existențial are numai această justificare – dependența. O dată început, jurnalul a devenit, dintr-un capriciu pseudo-cultural, o prestație pe care n-o mai poți părăsi decât foarte greu. Știi că nu e nimic de notat, că, recitindu-te, ai vaga senzație de coregrafie, de epatare, de falsă gesticulație verbală. Și totuși, te așezi, periodic, și notezi: capriciile vremii, ce-ai citit, ce-ai simțit, pe cine disprețuiești, pe cine iubești, ce idei îți mai trec prin cap, ce crezi că merită comentat, ce spun alții, ce zici tu despre ce-au spus alții, ce evenimente s-au mai petrecut, cum e x sau y etc. Nimic din toate astea nu merită consemnat, în esență, dar o faci, cu obstinație, adunând agende și caiete, ani, de-a rândul. Crezi că au sens, te amăgești că au, le dai tu unul, notându-le și interpretându-le într-un anume fel.

Renunțarea la jurnal are formularea renunțării la alte dependențe: ”m-am lăsat de jurnal!” Ai vrea să poți spune asta, îți dorești, cândva, poate, să se-ntâmple. Până atunci, viața ți se depozitează, în parte, pe foi și pe zile, în zona de celuloză a existenței tale. Crezi că e adevărată, când o revizitezi, citind-o, dar nu e. E adevărat doar ceea ce se petrece viu, instantaneu, restul e poveste, e ceva… scris.

Numai literatura are dreptul să rămână în scris, tautologic vorbind, numai ea merită scrisă, pentru că numai dependența ei îmbogățește viața și o salvează, oferindu-i alte ontologii, alte universuri. Jurnalul e doar o pretenție personală, o imitație, gratuitatea lui arogantă nu se compară cu gratuitatea de bijuterie fasonată a literaturii.

A ține jurnal înseamnă a te lupta cu el. Prezența lui organizează existența și o redefinește, obligând-o să devină discurs. Jurnalul reprezintă mereu ofensiva, nu-ți rămâne decât să-ți pregătești apărarea.

Jurnalul ca doză zilnică. Peste voința ta.