Nichita Stănescu, 11 elegii

Nu m-aş grăbi să văd în 11 elegii un volum unitar ca viziune poetică, adică o eventuală onto-cosmologie tipic stănesciană. Ea există, dar nu aici, sau, mai degrabă, şi aici, şi în alte volume. Destui critici s-au oprit asupra elegiilor, încercând să extragă din ele articulaţiile unui imaginar închegat sau să străvadă măcar o intenţie preliminară de-a rescrie liric fragmente de filosofie platonic-hegeliană. E-adevărat că, după extrem de originala paradă de elan juvenil din Sensul iubirii (1960) sau din O viziune a sentimentelor (1964), 11 elegii cade ca un trăsnet nu doar în evoluţia poeziei lui Stănescu, ci şi în poezia românească, în general. Poate doar Ion Barbu, cel din Joc secund, să mai fi avut înainte curajul unor propoziţii atât de aride, atât de concentrate ca sens, în atât de puţine cuvinte. Volumul prelungeşte la extrem intelectualismul experimental încă timid din Dreptul la timp (1965) şi anunţă viitoarele exerciţii lirice abstracte, pe deplin mature estetic din, să zicem, Laus Ptolemaei (1968). Cele douăsprezece poeme din plachetă poartă dedicaţii misterioase, combinaţie de retorică filosofică şi de patetism liric (Lui Vasile Pârvan, Contemplare, criză de timp şi iar contemplare, Lupta dintre visceral şi real, Afazia, Sunt), iar încadrarea în „elegie” sugerează ea însăşi demitizarea modernist-târzie a unei specii literare sobre. Nu despre moarte şi tristeţea efemerului e vorba în texte, ci despre imposibilitatea de-a depăşi fragmentarismul cunoaşterii, redundanţa limbajului şi caracterul limitat al facultăţilor sufletului. Să recunoaştem, o premieră poetică românească, atât prin melanjul dintre forţa formulistică şi tonul incantatoriu, cât şi prin densitatea simbolică şi ineditul trimiterilor intertextuale din palimpsestul poemelor.

Volumul pare mai degrabă o antologie de exerciţii speculative şi deloc unitare, pe o gamă tematică legată de imposibilitatea de a depăşi dualităţile inerente condiţiei umane: eu-sine, eu-lume, cuvânt-realitate, trup-suflet, naştere-moarte, exterior-interior, tot-unu. E o imposibilitate resimţită ca boală existenţială, poate de aici şi pretinsul ton elegiac. E-adevărat că o mulţime de obsesii şi „imagini” stănesciene vor trece în volumele de mai târziu (oul, aripa, mâna ca organ de cunoaştere, ochiul, litera A ca semn al genezei rostirii, punctul ca sinteză primordială a tuturor formelor, sfera). Elegia întâia, închinată lui Dedal, vorbeşte despre un „el” nelimitat de vreun eu, de spaţiu şi de timp, de sex, de logică şi de sens, un „el”-artist, fără alteritate, ca o sferă „care are cel mai mult trup învelit cu cea mai strâmtă piele”: „El începe cu sine şi sfârşeşte / cu sine. / Nu-l vesteşte nici o aură, nu-l / urmează nici o coadă de cometă. // Din el nu străbate-n afară / nimic; de aceea nu are chip / şi nici formă…”. Elegia a doua trimite la pan-religiozitatea getică, pentru că orice deschidere în trup (o tăietură, un ochi) sau în peisaj (o piatră crăpată, un pod rupt) e populată de un zeu. Nostalgia pierderii sacrului contribuie şi ea la şirul de boli dialectice din volum. Elegia a treia e, poate, cea mai discursivă, alături de Elegia a zecea şi de Elegia a unsprezecea, servind aceeaşi ontologie lirică, născută din apropierea şi din retragerea succesivă din faţa realităţii (numite „contemplare” şi „criză de timp”), pentru a o reconstrui vizionar şi proaspăt, ca o „intrare în muncile de primăvară”. E o lume de obiecte şi fiinţe stranii („blânde ouă, locuind un miez de meteor spart”, „fluviu de păsări murind, pe care vor lansa bărci ascuţite barbarii”), pentru care e nevoie de alte organe de simţ („neauzul, nevăzul, nemirosul, negustul, nepipăitul”) şi de altă ierarhie a definiţiilor limbii („mă doare că mărul e măr, / sunt bolnav de sâmburi şi de pietre, / de patru roţi, de ploaia măruntă / de meteoriţi, de corturi, de pietre”). Dar „recăderea în starea de om” aduce conştiinţa posesiei trupului acesta şi, implicit, aşteptarea primenirii lui pentru noi înţelesuri: „…trup ciudat, trup asimetric, / mirat de el însuşi / în prezenţa sferelor, / mirat stând în faţa soarelui, / aşteptând cu răbdare să-i crească luminii / un trup pe măsură”.

Încercarea de a depăşi fragmentarismul general se concretizează şi în evaziune. Spaţiile utopice ale poetului sunt, pe de o parte, şi greu de intuit, profund misterioase şi atavice („dar nu-mi puteam aminti nimic / Doar atât — că am atins / pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde, / care, ştiindu-mă, m-au respins”), dar, pe de altă parte, şi substituibile cu unele cunoscute. În Elegia a patra, Evul Mediu (prin proliferarea gnostică şi religioasă, un timp al vizionarismului absolut) s-a retras în trupul poetului, transformându-l, prăbuşindu-l în somn, făcându-l să vadă realitatea arzând pe ruguri, spre a se naşte o alta, care să depăşească „durerea ruperii în două a lumii” (exemplificată prin simetriile aceluiaşi trup: două timpane, doi ochi, două nări, două sexe). Elegia a opta proiectează în Hiperboreea îngheţată amestecul de regnuri şi de etaje ale universului, pentru a izbi cu răceală obişnuinţele percepţiei şi pentru a eterniza în gheaţă o lume nouă: „Aş vrea să fugim în Hiperboreea / şi să te nasc viu, / asemenea cerboaicei, pe zăpadă, / în timp ce aleargă şi urlă / cu sunetele lungi atârnate de stelele nopţii. // La frig cu noi şi la gheaţă! / Îmi voi dezbrăca trupul / şi voi plonja în ape, cu sufletul neapărat, / luându-mi drept limită / animalele mării”. E aici o întoarcere la haosul primordial acvatic, la cel de dinaintea genezei, când sufletul, el însuşi inexistent, nu putea contempla o realitate care nu se formase încă. Primordium-ul e evocat şi în Elegia a noua prin simbolul oului. Totul e acolo potenţial: „sinele stă lângă sine”, zborul e „sentimentul unei aripi”, vederea e „senzaţia de ochi”. Naşterea aruncă fiinţa nu spre un afară, ci tot spre un înăuntru, într-un alt ou, mai mare. Evadarea din limitele strâmte ale trupului, percepţia unei alte lumi par, astfel, imposibile: „Numai din somn / se poate trezi fiecare, — din coaja vieţii nici unul, / niciodată”. În lipsa metamorfozei fiinţei şi a lumii, rămâne doar proiectul estetic al unui cosmos cu un infinit de posibilităţi de existenţă, construit cu un uriaş efort lingvistic şi cu sacrificiul naivităţii. Imaginea mâinii hiper-ramificate din Elegia a şaptea e cea mai bună metaforă a poftei de a şti totul şi de-a depăşi prezenţa obositoare şi banală a aceluiaşi univers: „Întind o mână, care-n loc de degete / are cinci mâini, / care-n loc de degete / au cinci mâini, care / în loc de degete / au cinci mâini. // Totul pentru a îmbrăţişa / amănunţit totul, / pentru a pipăi nenăscutele privelişti / şi a le zgâria / până la sânge / cu o prezenţă”.

Omul-fantă, singurul poem plasat de autor în volum în afara celor 11 elegii, decantează cel mai bine proiectul ontologic stănescian. Omul-fantă e exact spiritul care, în mişcarea sa de autodezvăluire (poemul e închinat lui Hegel), cuprinde totul, trupurile, ideile, limbajul, toată realitatea prezentă şi posibilă. El „are îndepărtate origini”, vine „din afară” şi chiar „din afara lui însuşi”, „ia fiinţă venind” şi „adulmecă existenţa şi ia naştere lăsându-se devorat de ea”, „face înconjurul lumii şi există numai cât să ia cunoştinţă de existenţă”, „moare ca să ia cunoştinţă de moarte” şi „se lasă respirat şi la rândul lui respiră”, are retina lipită de lucruri şi, în fine, trăieşte acolo unde „totul e lipit de tot”.

Conceptualizante şi aproape sibilinice, textele din 11 elegii se constituie, încă, într-una din cele mai interesante experimente poetice româneşti.

(text apărut în 2007, în revista ”Luceafărul de dimineață”)

Foto: Maia Martin