Max Blecher: viața și opera

Cartea tânărului universitar Doris Mironescu, Viața lui M. Blecher. Împotriva biografiei (Timpul, Iași, 2011), a avut câteva recenzii notabile (nume mari, reviste importante) și a primit, în noiembrie 2012, premiul de debut al USR Iași. Totuși, impactul ei public mi s-a părut mai mic decât ar fi meritat-o. Poate constrângerile financiare pentru care a fost editată într-un tiraj mic poartă vina. Au existat și precedente remarcabile ale subiectului, precum contribuțiile lui Radu G. Țeposu. Cronica de față vrea să completeze, cu întârziere, o panoplie a unei meritorii receptări, dar să și consemneze, decalat față de momentul lecturii, bucuria întâlnirii cu un redutabil critic literar.

La origine teză de doctorat, studiul lui Doris Mironescu reușește performanța de a aborda proza lui Max Blecher simultan cu biografia, relevând intersecțiile lor cronologice și imaginare, fără a le confunda teoretic. Pornind de la copilăria romașcană a prozatorului (excelentă analiza instantaneelor de stampă vintage a orașului provincial și a complexului existențial-artistic al provinciei), trecând prin experiențele adolescentine (familia, prietenii, profesorii, lecturile, erosul, cinematograful), prin contactul cu viața pulsatilă a Parisului (ca student medicinist), prin amicițiile literare (cu scriitorul Pierre Minet și mai ales cu suprarealiștii autohtoni) și sfârșind cu tribulațiile dramatice ale bolii incurabile de care a suferit Blecher (perindarea prin sanatoriile franceze și românești, întoarcerea definitivă la Roman și refugiul în scris), cartea se înscrie deplin în ”defăimarea suferinței și dezvrăjirea de literatură”. Ziarele epocii, scrisorile, mărturiile rudelor, ale contemporanilor și ale prietenilor apropiați, textele de tinerețe și de maturitate, toate sunt invocate în încercarea de descifrare a paradigmei literare și biografice blecheriene. Legate, desigur, de tema anormalității și a degradării fizice. Cele mai multe dintre ipotezele de lucru ale autorului sunt de reținut: rolul bovarismului provincial ca sentiment al unei modernități avortate, antispiritualismul și antipredestinarea în estetizarea fizicului patologic, importanța acceptării de către André Breton, boala ca parodie a existenței, exotismul, secvențialitatea și decorativismul preluate din contemplarea interioarelor cu obiecte defazate și din școala de pictură naivă, interiorizarea durerilor și a imobilității, conștiința morții ca stimulent creator, obsesia corporalității, a concreteții și a metatextualității în autoficțiune. Avem, deci, un text cu fir dublu, pe cât de elocvent, pe atât de concentrat. Nici vorbă de un demers de tip Saint-Beuve sau de tip psihanalitic, pentru că perspectiva autorului asupra lui Blecher e preluată exact de la cea a lui Blecher asupra posibilității de a povesti și a reimagina realitatea.

Definind mecanismul transfigurării biografiei în ficțiune la autorul Amintirilor din irealitatea imediată, Doris Mironescu îl împrumută în analitica operelor. Dacă sinele e imposibil de fixat ca unitate organică de către o memorie totalizantă și continuă (a se vedea influența cinematografului, a panopticumului, a dagherotipului, care mecanizează percepția și memoria, la Blecher), atunci analiza critică a textelor blecheriene nu poate recupera o proiecție perfectă și coerentă a eu-lui ficțional. În același fel în care analitica biografică nu recuperează un eu real, o viață, așa cum a fost. Coroborarea între biografic și ficțional e permisă de caracterul confesiv al prozei, ele comunică, dar fără a se oglindi reciproc. Deși evenimentele reale nu se suprapun total pe repovestirea lor prozastică, nu li se poate contesta relevanța, deci rolul într-o discuție despre operă. Naratorul blecherian, spune Doris Mironescu, e ”un individ care a reflectat mult asupra modalităților narative de a recupera timpul pierdut” și ”se străduiește să evite cât mai mult din rețetele primite de-a gata din literatură și memorialistică, despre care știe că sunt trădătoare, și se servește de tehnici narative neconvenționale; povestește antidiacronic, tulbură cronologia faptelor, face legături instantanee, surprinzătoare, între evenimente îndepărtate în timp și acordă o atenție exagerată detaliilor oricăror senzații”. Narațiunea trecutului e, așadar, și ea, literatură, o aventură, o căutare în necunoscut. O narațiune istorică, prin urmare, spune autorul, nu poate fi mai însemnată decât una ficțională, nu poate pretinde că deține un adevăr imuabil, incontestabil. Vorbind despre sine, individul e nevoit să se folosească atât de memoria fragmentată, cât și de vis, de imaginația pură, de vizionarism.

Cu acest eșafodaj teoretic prelucrat după mecanismele naratoriale blecheriene, Doris Mironescu afirmă, în final, că a scrie biografie ”devine aproape o imposibilitate”. Așa cum, la Blecher, a recupera epic trecutul înseamnă a bulversa raporturile dintre scriitor, scriitură și materialul scris. O biografie ”nu poate transmite tonalitatea unei voci acum inaudibile și nici calitățile imponderabile ale personajului său, în afara câtorva palide anecdote”. În acest caz, mai e legitim un studiu despre viața și opera unui autor care a luptat atât de intens, în proza sa, împotriva identității dintre ele? Răspunsul criticului ieșean e unul nuanțat. Dacă scopul rezidă în edificarea unei figuri statuare a celui ce a trăit și a scris, cu trăsături sigure, desenate de o retorică mitizantă, atunci nu, nu e legitim un astfel de studiu. Și nici o istorie demistificatoare, care aruncă orice perspectivă într-un derizoriu ieftin nu e legitimă, pentru un autor autoanalitic atât de atent la delimitări morale și la raporturi poetice. ”Dar biografia lui Blecher trebuie scrisă”, subliniază Mironescu, ”fie și numai pentru că ea a constituit o problemă constantă pentru cel care a trăit-o. O problemă atât de complexă încât autorul a trebuit să se inventeze ca scriitor și să producă o operă întreagă în încercarea de a o dezlega”. O lucrare despre viața și opera lui Max Blecher nu dezleagă complexitatea raporturilor dintre biografia sa și ficțiunea sa, dar o aruncă într-o altă lumină, poate mai clară, mai deschisă recontextualizărilor și mai aproape de cronologia vieții și creației unuia dintre cei mai interesanți prozatori din literatura română.

Deloc o monografie în sensul clasic, mai degrabă un eseu hermeneutic cu multiple chei de citire și recitire a parcursurilor blecheriene, cartea lui Doris Mironescu dovedește vocația unui critic literar de cursă lungă. Bine înarmat conceptual și documentar, empatic și dispus la delimitări lămuritoare, autorul a dat cel mai bun discurs despre subiect (nu sunt primul care a spus-o).

(text apărut în revista ”Luceafărul de dimineață”, în 2013)