Adrian G. Romila 
Nu că am duce lipsa studiilor despre optzecism, dar Romanul generației ´80 (Cartier, 2014) chiar e un eseu remarcabil, despre care nu știu dacă s-a scris relevant, după momentul apariției. Universitarul basarabean Maria Șleahtițchi continuă, prin el, preocupările sale consistente pentru literatura modernă de pe ambele maluri ale Prutului și încearcă să lege analitic fenomenul celebrei generații de un anume tip de imaginar: cel care mizează pe ruperea sârmei ghimpate dintre cele două teritorii-surori, pe sincronizare, pe europenizare, pe ieșirea din cenușiul ostracizant al realismului socialist. Cei de după optzeciști n-au făcut decât să culeagă (desigur, cu merite deosebite, proprii și incontestabile) roadele acestei binevenite guri de liberalizare prin estetic. Iulian Ciocan, Dumitru Crudu, Ștefan Baștovoi, Pavel Păduraru, Liliana Corobca, Alexandru și Mihail Vakulovski, Vasile Ernu, Oleg Serebrian sunt scriitori ”născuți în URSS și afirmați în Europa”, pentru care drama dezrădăcinării, experiența traumatizantă sau benefică a unui loc și puterea evocatoare a nostalgiei au constituit premisele unei alte literaturi, după 1990.
Maria Șleahtițchi a ales câțiva autori estici, români și basarabeni, prin care să ilustreze paradigma optzecismului, dincoace de Cortina de Fier. Analiza construcției, narațiunii și a stilului câtorva opere relevante (romane, mai precis) a stabilit reperele fundamentale ale unei generații care a eludat, prin literatură, cenzura și, implicit, înapoierea ideologică și culturală impusă în statele fostului lagăr socialist. Astfel, pentru spațiul estic, în general, au fost abordați în carte Andrzej Stasiuk (polonez), Iuri Andruhovici (ucrainean) și Andrei Makine (rus), pentru cel românesc, Gheorghe Crăciun și Mircea Cărtărescu, și pentru cel specific basarabean, mai extins, Vasile Gârneț, Vitalie Ciobanu, Nicolae Popa, Emilian Galaicu-Păun, Ghenadie Postolache, Anatol Moraru, Constantin Cheianu și Val Butnaru. Ei au fost precedați indispensabil (susține autoarea) de șaizeciștii Aureliu Busuioc și Vladimir Beșleagă, ale căror romane sunt și ele analizate (față de alte genuri, romanul, de altfel, e genul care ”pune lumea în iluzie”, de aici opțiunea pentru comentarii de romane, în carte).
Teoretic, spune Maria Șleahtițchi, putem vorbi de un ”postmodernism estic”, ușor deosebit de cel ”vestic”. Acesta ”are la baza apariției și existenței sale alte situații și motivații. El se manifestă ca o ideologie anti-stânga, împotriva politicilor și propagandei comuniste și face uz de aceleași concepte antitotalitare. Ținta lui, pe lângă cea a surogatelor economice, este și de natură ideologică”. Toți scriitorii care s-au lansat în perioada deschiderii gorbacioviste au format ”generația ´80”, în zona sovietică, ”s-au sincronizat în spațiul sistemului de valori europene și au făcut uz de aceleași metode și tehnici de scriere a literaturii, a romanului, în mod special”. Specificitatea acestor prozatori, față de omologii lor vestici, a ținut de ”calitatea” socială și politică a realității folosite ca material estetic și de raportarea eului-narator la lume (preponderent autobiografică), de aici pseudo-memorialistica, carnavalescul, corporalitatea, ambiguitatea, fractalicul, utopia și distopia imaginarului romanesc din est. Apoi, din aceeași obsesie textualistă ca-n Occident (Franța, cu precădere, e sursa influențelor pe ambele maluri ale Prutului), scriitorii optzeciști au fost polivalenți, adică s-au manifestat ca poeți, prozatori, istorici și teoreticieni literari. ”Jocul cu textul, instituirea unei adevărate dramaturgii a textului, modelarea trupului lui de mucava, automodelându-se pe sine ca autor într-o reciprocitate de natură ancestrală, au luat forme din cele mai neașteptate. Optzeciștii au creat în interiorul paradigmei postmoderniste o adevărată autarhie a scriiturii ca țesut viu, a corporalității ei feminine prin excelență, lansând în felul acesta o adevărată concepție estetică. Romancierii generației ´80 au dezvoltat teoria Tel-Quel-ismului și au proiectat în cărțile lor un amplu spectacol de limbaj, în care scriitura și textul au devenit eroii centrali”. În spațiul basarabean, lucrul s-a întâmplat și mai devreme prin precursori ca Ion Druță (Balade din câmpie), Aureliu Busuioc (Singur în fața dragostei), Vladimir Beșleagă (Zbor frânt), Vasile Vasilache (Povestea cu cocoșul roșu). Toți patru, susține autoarea, au dat o replică realismului socialist prin formule narative noi și printr-o scriitură anti-sistem și toți au dus literatura basarabeană într-o nouă vârstă, desăvârșită de generația următoare. Cred că și-n cazul literaturii strict românești, aș adăuga, putem vorbi, analog, de precedente șaizeciste, la capitolul înnoirilor de formule anticipative, dacă ne gândim la un Marin Preda (cu Cel mai iubit dintre pământeni) sau Augustin Buzura (cel din Fețele tăcerii).
Bine armată conceptual asupra postmodernismului, inclusiv prin teoreticieni ruși ai fenomenului, Maria Șleahtițchi a dat, ca de obicei, o carte substanțială despre ultima generație literară a comunismului și despre literatura postbelică, în general.
