Adrian G. Romila Cei ce nu au prins perioada îngrozitoare de dinainte de 1989 (sau nu au prins-o la o vârstă evaluatoare) nu au cum să ştie ce bun strateg trebuia să fii ca să rezişti. Să nu găseşti nimic bun în absolut niciun domeniu al vieţii: nici carne, nici pâine, nici cărţi, nici prieteni adevăraţi, nici vorbe libere şi bune, nici idei măreţe. Doar minciună, frig şi întuneric. Trebuia să obţii ceva doar prin relaţii şi îndelungi aşteptări. Pentru scriitori, lucrurile erau şi mai complicate. Cenzura, partidul şi securitatea erau instanţele care validau valoarea textelor şi era destul de dificil să le ocoleşti fără să-ţi pui în pericol libertatea sau chiar viaţa. Şi adesea afirmarea culturală era dependentă strict de nivelul compromisului.
Spun lucruri cunoscute, ştiu, dar trebuia cumva să reamintesc aceste banalităţi ca să pot afirma că rămăsese un „gen” literar oarecum mai relaxat, deşi nu lipsit de riscuri: corespondenţa. În spaţiul intim al hârtiei puse în plic puteai să-ţi imaginezi că te plângi de toate, că-ţi povesteşti cotidianitatea mizeră, că planurile ţi se vor îndeplini, într-un viitor la fel de irespirabil ca aerul smolit al României ceauşiste. Chiar când ştiai că omniprezentul Mare Frate îţi citeşte scrisoarea şi ţi-o relipeşte neglijent înainte de a-i da din nou drumul spre destinatar (atunci când nu avea de ce să o oprească, ca mai apoi să te „oprească” şi pe tine). Din nou, cu scriitorii lucrurile erau mai complicate. Scrisorile dintre ei vorbesc la o altă intensitate decât a celorlalţi oameni. Altele sunt evadările lor, altele sunt salvările lor. România anilor ’70-’80 ai secolului trecut, de pildă, e percepută mult mai acut de către scriitori, în toată splendoarea ei absurdă şi claustrantă. De aceea parcurgerea unei astfel de corespondenţe poate contura în efigie imaginea vieţuirii şi a supravieţuirii în ultimii ani ai comunismului românesc.
Exact asta face antologia de scrisori editată de poetul Adrian Alui Gheorghe. Ea cuprinde misivele lui şi ale prietenului său Aurel Dumitraşcu, schimbate între ei de-a lungul a peste 10 ani (1978-1990). Moartea prematură a ultimului (în septembrie 1990) a oprit corespondenţa, lăsând în scrisori, cel puţin pentru el, doar puţin din bucuria de a respira aerul libertăţii atât de aşteptate. Schimbul de epistole e interesant nu doar ca document literar şi biografic (avem de-a face cu arhiva personală a doi poeţi optzecişti importanţi). E vorba de un mod de viaţă şi de un stil anume de a scrie. Cei doi poeţi îşi scriu intens şi consistent despre fiecare eşec, despre fiecare cucerire în războiul pentru cucerirea brumei de normalitate. Amândoi prestează în munci mizere şi prost plătite (Adrian Alui Gheorghe e când muncitor în Piatra-Neamţ, când miner la Petrila, când profesor la Casa Pionierilor, Aurel Dumitraşcu e profesor suplinitor în Munţii Neamţului, la Borca şi, mai târziu, muzeograf), amândoi caută să intre la filologie ca să-şi rezolve statutul, amândoi umblă după pâine, ţigări şi medicamente, amândoi se tratează de boli, de ratare şi de singurătate. Dar, cel mai important, amândoi se salvează prin cărţi şi poezie. Cărţile circulă între Borca şi Piatra-Neamţ, ca şi impresiile de lectură, fragmentele de poeme, publicaţiile literare, sfaturile bune, încurajările tandre, planurile literare. Cei doi scriu şi citesc cu o fervoare debordantă, încercând să contracareze lipsurile de toate felurile. Publică la reviste centrale, sunt recomandaţi de poeţi consacraţi, participă la cenaclurile din capitală, ţin legătura cu alţi confraţi întru literatură, sunt pomeniţi la Radio „Europa Liberă”. Provincia nu-i sperie, dar nici centrul nu-i îmbată. Un „s-a scris depre mine în…” sau „cutare m-a pomenit în…” sau „am vorbit cu…” nu sunt decât ferestre spre un firesc al vieţii literare care presupune libera exprimare şi libera circulaţie, inclusiv a ideilor. Niciun dram de superbie, nicio iluzie de mărire. Formulele calde cu care încep sau se termină scrisorile („prieten rar”, „iubite prietene”, „cu toată lipsa ta”, „te îmbrăţişează frăţeşte”) dezvăluie o legătură de amiciţie care, în ciuda distanţei (cei doi îşi trimit scrisori din aproape toate localităţile în care ajung), îşi menţine temperatura şi afinităţile elective.
Volutele scrisului vădesc, de departe, calităţile poetice. Cotidianul e mereu transfigurat de metafore, de spuse cu tâlc, de fragmente lirice. „Sunt bine în rest”, scrie Adrian Alui Gheorghe, la un moment dat. „Pun pariu cu primăvara aceasta că nu are mai mulţi fluturi decât anul trecut. Mi-i dor de tine. Atât timp cât vom rămâne puri, cât în sufletele noastre nu va colcăi vanitate, egoism, şi atât timp cât vor exista cărţi, prietenia noastră va fi dragoste într-un anotimp ermetic – poezia”. Iar Aurel Dumitraşcu, la un alt moment dat: „Când ţi se va părea că par mulţumit să ştii că sunt căzut într-o greşeală necesară şi efemeră. Veacul acesta are nevoie de poezie cum am eu nevoie de biserică, dar cine ne poate lua dreptul de a respira?! Pălmuieşte-mă în ziua când îţi voi părea «ajuns», «fericit», «asigurat». Pentru că numai moartea nu trădează veşnicia. Cel puţin aşa mi se pare în seara aceasta cu fesele reci”. Poezia e omniprezentă, ca text şi ca pretext, ca scop şi ca motivaţie fundamentală a existenţei. Totul în corespondenţa celor doi se raportează la poezie, în ea se topesc toate neajunsurile proiectelor vitale, retezate de mizeriile zilnice şi de comunismul tot mai imbecilizant. „Scrisorile ne-au fost, în acea perioadă, toiag de sprijin”, notează „cel rămas”, Adrian Alui Gheorghe, într-un fel de prefaţă. „Speranţă. Motivaţia aşteptării. Amânare. Răsfoindu-le, acum le simt conectate la realitatea care le-a generat. Freamătă. Sunt îmbibate de zgura timpului, dar sub aceasta simt energia spatelui care se îndreaptă cu efort”. Publicate la ceva ani de la scrierea lor, epistolele relevă, într-adevăr, „lumea văzută la lumina «opaiţului socialist»”. Dar salvată prin cuvânt.
Între reproducerile din volum (câteva pagini ale originalelor, presărate drept contrapunct manuscriptic printre tipărituri), există la sfârşit o notă informativă găsită în 22 decembrie 1989 pe biroul prim-secretarului de partid al judeţului Neamţ despre „activitatea duşmănoasă” a celor doi poeţi, care se împotriveau „politicii interne şi externe a partidului nostru” prin discuţii, prietenii şi activităţi culturale. Fuseseră pomeniţi la „Europa Liberă”, se raliaseră grupurilor dizidente, făcuseră comentarii „duşmănoase”, îşi convinseseră prietenii şi rudele să se dezică de ei pentru a nu avea probleme. Deveniseră suspecţi, deoarece, ca „duşmani ai poporului” nu mai suportau „frigul”, chiar dacă, înainte de orice protest violent, încercaseră să-l îndulcească poetizând. Sau trimiţându-şi scrisori. Câte dintre ele or fi fost desfăcute şi de când?
Martori-profeţi ai regimului, cei doi corespondenţi l-au înfruntat alcătuind o singură fiinţă, ca hibridul rătăcitor din basmul cu ologul ţinut în spate de orb (Adrian Alui Gheorghe îl pomeneşte în aceeaşi pseudo-prefaţă). Frig chiar asta este, o ilustrare a acestui basm. Atât de frumos scris şi, vai, atât de adevărat!
(text publicat cu ceva ani în urmă în revista ”Luceafărul de dimineață”)
