De profesie economist, dar cu precedente consistente în jurnalismul financiar și-n proză, Eugen Ovidiu Chirovici a publicat încă din anii 1990 câteva romane în genul thriller-comedy-mystery, adică accesibile unui public mai larg. Subiectele pot fi clasificate ca facile numai dacă luăm de bune recomandările de ”bestseller”, adică prea populare, prea accesibile. Altfel, câtă vreme vorbim de ficțiune, orice subiect care te prinde e valabil, fiecare în sectorul său de interes, fiecare în genul său. În Suflete la preț redus, de pildă, personajul principal e un drac venit pe pământ, în timpul comunismului, pentru a cumpăra suflete. El posedă oamenii și face reclamă firmei de achiziții sufletești, indivizii posedați primind în schimb bani. Un preot își face o echipă a binelui, răul este învins și se așterne din nou liniștea pe pământ. În Cine a ucis-o pe Nora Jones?, o mulțime de personaje apar în scenă, ca potențiali mânuitori ai unui ciocan de șnițele, găsit ca armă pentru o crimă care nu e lipsită nici de mistere, nici de situații hazlii. Titlurile sunt și ele rezonante (Masacrul, La Broasca Leșinată, Voodoo, Pulbere neagră, Labyrinth.com, Sanitarium. Locul în care nimic nu este ce pare a fi), ceea ce înseamnă că autorul a ținut cu tot dinadinsul să-și prindă cititorii din prima, până să-i lase să urmărească o anchetă, să fie uimiți de supranatural sau să râdă de vreo situație.
Ultimul său roman, Cartea oglinzilor (2017, tradus la noi la editura RAO), a răvășit deja lumea literară europeană și americană, și asta nu numai pentru că, iarăși, e vorba de un subiect care ”te prinde”. Scris și publicat mai întâi în engleză, difuzat prin rețele literare de prestigiu, romanul nu avea cum să aibă succesul actual la târguri, la critică și la public fără consistența unui epic de calitate. Autorul a pus în el toată experiența sa de scriitor de până acum, reușind să demonstreze, dacă mai era nevoie, că proza adevărată poate include, pe lângă realități umane cu tot felul de reverberații sociale și intelectuale, și mistere polițiste. Omoloagele unor scriitori deja consacrați, în gen, și foarte diferiți, ca limbă de expresie (spaniolul Arturo Pérez-Reverte, suedezul Stieg Larsson, americanii Raymond Chandler, Dan Brown sau Paul Auster, britanica Paula Hawkins), au demontat de mult prejudecata că rețetele epice de tip mystery-thriller nu se pot estetiza convingător. Oare Moara cu noroc, Năpasta sau Baltagul nu sunt și ele thrillere, din anumite puncte de vedere? Sau, invers, este Numele trandafirului al lui Eco numai un policier medieval? Nu văd de ce, dacă ne plac filmele după scenariile unor Alfred Hitchcock, David Linch sau Stephen King, să nu apreciem și literatura de același tip. În artă, până la urmă, ceea ce suscită interesul, e inteligent și elaborat exprimat, e bun.
Recunoscut de autorul însuși ca cel mai bun roman al său, Cartea oglinzilor construiește în jurul unui asasinat o lume foarte colorată și vie, un ansamblu de tipologii, decoruri și interese cu un mare grad de veridicitate. Narat la persoana I din trei perspective diferite, romanul ilustrează atât pluralitatea de viziuni asupra acelorași fapte, cât și relativitatea și inconsistența memoriei. De unde și metafora oglinzilor, din titlu, care pune în discuție inclusiv irelevanța rezultatelor definitive ale studiilor asupra psihicului uman.
Așadar, în 1987, un faimos profesor universitar și psihanalist american de origine evreiască, Joseph Wieder, de la Princeton University, este găsit mort în casa în care locuia singur. Fusese ucis cu câteva lovituri de bâtă, în cap, nu se știe de cine și de ce. Nu fusese căsătorit, nu avea inamici, dimpotrivă, reputația-i neștirbită și recunoscută în toată lumea aruncă în necunoscut adevărul faptelor petrecute. Un tânăr cu veleități de scriitor, student și apropiat al profesorului, în vremea evenimentelor, redactează, la câțiva ani după, un manuscris cu varianta proprie a faptelor, din care trimite un fragment unui agent literar, pentru o eventuală publicare. Agentul literar nu devine atât de interesat și pasează povestea unui alt jurnalist, pentru a o transforma, dacă se poate, măcar într-un viitor roman, dacă nu într-o relatare veridică și publicabilă a faptelor. Jurnalistul, la rându-i, trezește, prin investigație, interesul unui detectiv și al unui polițist pensionat, care se ocupase atunci de caz, fără rezultate clare. Personajele (tânărul care se visează scriitor, agentul literar, jurnalistul, polițistul, detectivul, o discipolă plagiatoare, un reparator cu probleme de memorie, alți și alți oameni din jurul lor și al profesorului asasinat) se intersectează în mod neașteptat, la fel ca și adevărurile lor diferite. Neașteptatul rezultat final, adică aflarea desfășurării corecte a faptelor și descoperirea criminalului invalidează irevocabil manuscrisul tânărului de la început. Iarăși acesta ratează, de data aceasta postum (murise, între timp), posibilitatea de a deveni scriitor. Ca mai vechile sale povestiri rămase doar în reviste, textul său rămâne în sertarul agentului literar, ca o mărturie a diferențelor dintre ceea ce vrei și ceea ce obții, dintre ceea ce a fost și ceea ce ți-ai amintit, după cum constată personajul, în final: ”Toți se înșelaseră, toți văzuseră doar propriile obsesii dincolo de ferestrele prin care încercaseră să privească și care se dovediseră a fi niște oglinzi”. Dacă ”amintirile și faptele sunt două lucuri diferite”, conform constatării vocii care încheie cartea, atunci nu rămâne decât fascinația poveștii despre ele, căreia nu i se pot aplica aceleași criterii de adevăr.
Cartea oglinzilor e un roman despre ipostazele memoriei, despre misterioasele volute ale destinelor umane, despre vise spulberate și despre America ultimilor zeci de ani, reconstituită în detalii vizuale și tipologice demne de un film la subiect. Cu o crimă așezată printre cărți, profesori, studenți, scriitori, psihanaliști, jurnaliști de senzație, scenariști TV și detectivi inteligenți, cu un adevăr care se construiește pe măsură ce se deconstruiește manuscrisul care-l conține, cu povești despre oameni singuri, ratați și terorizați de amintiri, cu trimiteri la literatură și la metaliteratură, de data aceasta ”formula Chirovici” chiar a dat lovitura! Succesul său internațional e, deopotrivă, și un succes al literaturii române actuale. Cu această combinație între Agatha Christie și David Lodge, pentru autor, acum, așteptările sunt pe măsură.
(text apărut în ultimul număr ale revistei ”Convorbiri literare”)