Adrian G. Romila 
Întotdeauna am crezut că orice ansamblu de cunoștințe, organizat într-o poveste, poate fi înțeles mai ușor. E un fel de funcție ordonatoare a narațiunii, un fel de virtute logocentrică capabilă să facă inteligibil prin cuvinte ceva ce, altfel, ar fi mai greu de înghițit. Dacă s-ar ține cont mereu de această funcție, probabil că științele mai hard − matematica, chimia, fizica, biologia − ar fi mai ușor de transmis, de predat și de receptat. În școală, în universitate și-n afara lor. În era globalizării și a interdisciplinarității, punerea în poveste ar media foarte facil atât dialogul cu un public larg interesat, cât și schimbul intrinsec de concepte și viziuni din interiorul științelor. Deocamdată pot invoca aici istoria, cea mai mare, mai veche și mai evidentă beneficiară a punerii în poveste, fără de care nici una dintre marile întâmplări absurde și haotice ale omenirii n-ar fi avut parte de cronologie și inteligibilitate, de memorie, într-un cuvânt.
O mulțime de fizicieni au publicat cărți așa-zis ”de popularizare”: Einstein, Weisenberg, Bohr, Bohm, Hawking, Mlodinow, Smolin. Unele au fost traduse la noi, cu mare folos, mai ales pentru umaniștii mai refractari la ariditatea discursului științific, dar receptivi la desenul actual al lumii și al universului. Ca să nu mai amintesc contribuția recentă a lui Cristian Presură, cu un masiv compendiu explicativ al fizicii ultimelor secole, intitulat, sugestiv și paradigmatic, Fizica povestită. Vasăzică, ideea punerii în poveste nu e deloc străină marilor minți, care n-au dorit să rămână singurii privilegiați ai unui discurs pe cât de elitar, pe atât de important, pentru omenire.
Carlo Rovelli, fizician italian cu stagii lungi în Franța și SUA, a publicat în 2014 o sinteză hiperesențializată a fizicii secolului XX, exact cea care dă seamă de felul în care vedem, astăzi, structurile de adâncime (și de înălțime) ale realității de sub ochii noștri. Tradusă la noi conform titlului original de către Vlad Zografi (Șapte scurte lecții de fizică, Humanitas, 2017), cartea e o excelentă introducere în marile teorii care au revoluționat știința ultimului veac. De la relativitatea lui Einstein la ”salturile cuantice” ale lui Heisenberg, de la particulele lui Planck și câmpurile electromagnetice ale lui Maxwell la efectele căldurii și la ”găurile negre” studiate de Hawking, cele șapte lecții prezintă fluent, rafinat și fără abuzuri conceptuale ce s-a întâmplat cu ceea ce credem noi că înseamnă lume văzută și nevăzută. De la primele observații einsteiniene încoace, lucrurile s-au schimbat enorm și se pare că nici Kant, nici Laplace, nici Newton n-au prea avut dreptate. În toată cartea există o singură formulă matematică, cea a lui Riemann referitoare la raportul dintre câmpul gravitațional și spațiu, reprodusă doar pentru simplitatea ei (sigur, mai evidentă pentru cunoscători). În rest, expunerile lui Rovelli tratează totul cu accesibilitatea și simplitatea unui filosof auster, parcimonios cu exagerările conceptuale, dar generos cu argumentele retorice (și cu desenele didactice) care ar oferi cea mai eficientă explicație. De aici impresia aerisită pe care o lasă cartea, la pachet cu finalitatea atinsă din plin: cuprinderea marii povești prin care ne vedem pe noi înșine și bucata de univers pe care o locuim.
Dar accesibilitatea celor șapte lecții vine și din concepția că lumea descrisă de marile teorii e o capodoperă analoagă celor muzicale, plastice și literare, una frumoasă, imprevizibilă, exotică în asimetriile ei și foarte complexă în manifestări. Totul a început, spune autorul, de la revoluțiile relativității. Obținută intuitiv, prin observații elementare, și dovedită apoi experimental, teoria lui Einstein ”descrie o lume fantastică, plină de viață și de culoare, în care universurile explodează, spațiul se prăbușește în găuri fără capăt, timpul încetinește în apropierea unor planete, iar întinderile nemărginite ale spațiului interstelar se încrețesc și se văluresc ca suprafața mării”, pentru ca mai târziu, mecanica particulelor să arate că ”lumea e o colcăială continuă, neobosită a unor entități efemere, o permanentă apariție și dispariție a lor. Un ansamblu de vibrații, ca în hiperexcitata lume hipiotă a anilor ´60. O lume a evenimentelor, nu a lucrurilor”. Și acesta e miezul opiniei lui Rovelli, că trăim printre întâmplări permanente, printre capsule de univers interdependente, fluctuante, fiecare cu propria ei viață, comunicând misterios și imprevizibil unele cu altele. Omul nu e doar un observator, ci parte activă a acestui univers, implicat direct, prin natura sa, în procesele pe care încearcă să le descopere și să le descrie. Perspectiva umană asupra lumii vine din interiorul ei, pentru că ”suntem alcătuiți din aceiași atomi și aceleași semnale luminoase ca pinii din munți și stelele din galaxii”. Între arabescurile infinite care ne înconjoară micro și macroscopic, suntem ”doar o înfloritură printre nenumărate alte înflorituri”. Limitați de ignoranță, de simțuri, de inteligență, de tot felul de subiectivități, construim o imagine despre univers care nu e ceva exterior, dimpotrivă, e ceva care ne implică, în calitate de observatori conștienți. Ținta noastră e să ne descriem lumea cât mai bine, să deosebim între mituri și știință, între povești și piste valide de observație. ”Cunoașterea noastră reflectă așadar lumea. O face mai bine sau mai rău, însă reflectă lumea în care trăim. Această comunicare între noi și lume nu e un element care să ne deosebească de restul naturii. Toate lucrurile interacționează permanent între ele, iar astfel starea fiecăruia poartă urmele stării celor cu care a interacționat. În acest sens, toate lucrurile schimbă continuu informațiile unele despre celelalte”. Specificitatea umană e dată de această apartenență la infinitele și misterioasele forme ale unei naturi pe care omul însuși o descrie, ca obiect, ca și cum ar fi în afara ei. Suntem singura specie conștientă de propriul sfârșit și de cel al universului, deocamdată singura specie conștientă de relativitatea și efemeritatea poziției ei în infinitul de deasupra și de dincolo de ea. ”Suntem făcuți din același praf de stele din care sunt făcute toate lucrurile, iar când cădem pradă suferinței sau când suntem pe culmile bucuriei, nu facem decât să fim ceea ce suntem în mod inevitabil: o parte a lumii noastre”.
Cu o concepție holistică, dinamică și ușor fatalistă, Carlo Rovelli a oferit șapte captivante puneri în poveste ale fizicii moderne. Nu i-au lipsit talentul sintetic și virtuțile poetice, de vreme ce multe dintre teoriile aride sunt ilustrate prin imagini vizuale, explicații ”cuantice” traduse, concluzii filosofice și formulări de impact. Dacă lecțiile de fizică din școală ar arăta ca ale lui, altfel am privi științele exacte, noi, umaniștii de profesie și specialiștii în povești. Nici visele n-ar mai fi doar ipoteze, nici imanentul atât de concret, nici termenii atât de referențiali. Fizica ar deveni un domeniu pe care aproape oricine l-ar putea înțelege, în esență, de unde curajul meu de-a scrie despre aceste șapte povești, atât de accesibile și, paradoxal, de bogate în imaginație.
