Epopeea cazematei

Când un debut în proză impresionează, fără să fi fost anunțat de ceva, el nu e doar un debut, ci o veritabilă promisiune. Autorul creează așteptări și e judecat în funcție de textul cu care a ieșit în lume. Ceea ce înseamnă că următorul trebuie să fie cel puțin la fel de bun, adică să confirme precedența și chiar să înregistreze un progres.

Asta se întâmplă cu tânărul Tudor Ganea, al cărui micro-roman cucerește de la prima la ultima pagină. Scris cu îndemânarea unui profesionist (înțelegem, din informațiile coperților, că autorul e, deocamdată, un exersat cenaclier și ucenic de workshop creativ), Cazemata (Polirom, Iași, 2016) vădește calitățile unui op rotund, adică foarte reușit, literar vorbind. Organizat, ca univers narativ, în jurul ruinelor unei cazemate constănțene de pe malul mării, romanul pare să aibă și visceralitatea prozei lui Palahniuk, și magia celei a lui Marquez. Încrengătura întâmplărilor te prinde de la început și te ține cu sufletul la gură, ceea ce nu e puțin lucru, pentru un autor la prima carte. E o proză care evoluează alert, condensat, în timp, dar cu o scriitură fluentă, adesea poematică, având pasaje halucinante și tensionate. Colocvialitatea reținută a dialogurilor e condusă astfel încât să nu știrbească din frumusețea imaginilor și din asprimea șocantă a evenimentelor.

Pescari descendenți ai unei stranii populații insulare din Deltă, personajele romanului își duc traiul în cartierul ivit în jurul obiectivului militar rămas din Al Doilea Război Mondial, mai întâi ca adolescenți, apoi ca maturi cu vârstă incertă. Misterioasele dispariții în tunelurile de sub cazemată, la fel ca multe alte fapte teribile care constituie motoarele epice, mobilizează palpitul unei vieți punctate de poveștile fabuloase ale zonei. Naratorii sunt martori și evocatori ai unei istorii care se întinde din timpul ocupației germane a Constanței și până în anii 2000, iar legăturile lor de amiciție sau de familie implică două constante antropologice foarte prolifice imaginar − pescuitul și sexualitatea.

Bărbați infertili, femei nimfomane, un bordel plutitor pe canalele Deltei, plaje ale Mării Negre colcăind de pești fermecați, plante, animale și obiecte fantastice (nuferi, bufnițe, albine, berze, un suport de țigară care fluieră și generează efecte erotice), investigații polițiste, morți suspecte, destine incredibile alcătuiesc rețeaua fascinantă din jurul cazematei care e când bar, când șantier, când poartă spre alte tărâmuri. Apa de mare și sângele se amestecă, desenele de cretă ale copiilor capătă viață, blocurile se scufundă pe jumătate, apar insule noi prin bălțile acumulate la inundații subite, iar rapoartele anchetatorilor dezgroapă, fără să vrea, ramificațiile unei lumi care funcționează după reguli indiscernabile. Când adevărurile neverosimile ale acestei lumi sunt forțate, ea se răzbună, înghițind viețile curioșilor de ocazie. Irealul se împletește firesc cu istoria cea mai concretă, așa cum caracterele personajelor își transmit stranietatea în cele mai naturale moduri. Scene precum pseudo-sinuciderea lui Lițoi, din deschidere, precum cea a pescuitului subacvatic cu cârlige înfipte de-a dreptul în piele sau ca cea a spectacolului pe care-l oferă, uneori, inițiaților interiorul tainic al cazematei sunt memorabile. Ele dau măsura talentului unui prozator care știe să mânuiască abil verosimilul și neverosimilul, fără să le forțeze conviețuirea. Există momente în care cartierul se metamorfozează cărtărescian, ca un organism viu (eventual, unul marin), sub acțiunea unui potent vrăjitor: ”Întregul sistem de construcție al blocurilor își cobora strălucirea de wolfram – purtată de etrierele, plasele de armare și tijele orizontale din grinzi, aglomerându-se în noduri de lumină la îmbinările stîlp-placă – înspre trotuare, acolo unde barele de fier din fundații explodau într-o împâslitură de tentacule orbitoare ce șerpuiau pe sub asfalt, aprindeau pământul terasamentului și urcau pe sub pielea pereților cazematei – devenită și ea translucidă ca o meduză −, umplându-i rețeaua atât de deasă a diafragmelor de apărare ce începură să pulseze la rândul lor, aprinzându-se și stingându-se la intervale regulate, de parcă buncărul de beton ar fi avut o inimă a lui…”. El însuși personaj, sectorul din jurul buncărului asigură, totodată, decorul multifațetat al întregului roman.

Despre Tudor Ganea și proza sa sper din toată inima să mai aud, în următorii ani. Alcătuită din patru capitole care-ar rezista și ca povestiri separate, epopeea cazematei de pe malul Mării Negre m-a convins. E un debut mai mult decât remarcabil, o voi recunoaște oricând.

(text apărut într-unul din numerele de vară ale revistei ”România literară”)

(sursa foto cover: ziuaconstanta.ro)