Adrian G. Romila 
E greu de încadrat într-un gen eseul on the road al cuplului Elena Stancu-Cosmin Bumbuț. Autorii sunt ei înșiși neîncadrabili, ca unii care au părăsit confortul stagnant al unui domiciliu ori al unui serviciu stabil, în București (sau în oricare alt mare oraș în care, sigur, și-ar fi găsit locul), pentru a bate cu folos România, Grecia și Turcia, într-o rulotă. Elena Stancu e jurnalist, cu bune precedente cinematografic-documentare, Cosmin Bumbuț e fotograf profesionist, unul dintre cei mai cunoscuți, la noi. Așadar, ce să fie cartea în care își povestesc patru ani din viață? Jurnal de călătorie? Reportaj despre viața printre cei defavorizați? Lungă lecție de educație civică? Incursiune autoscopică în intimitatea unui cuplu vagant, trăind zi și noapte, alături de un cățel, într-un spațiu minuscul, care înghite tot felul de distanțe, pe șosea? Gest îndrăzneț, riscant, epatant și aproape incredibil de sfidare a convențiilor sociale? Evadare hipster din cotidian?
Cred că Acasă, pe drum. 4 ani teleleu (Humanitas, 2017) adună toate cele de mai sus și mai mult decât ele. Cu superbe reproduceri după fotografii reprezentative pentru cei patru ani ”teleleu” (oameni, peisaje, varii decupaje autoreferențiale), cartea celor doi autori e o veritabilă non-ficțiune de aventuri, un discurs mixt, la granița dintre diaristică, travelbook și schițe de analitică sociologică. Avem de-a face cu o narațiune ”adevărată” și empatică despre cum arată România a outsider-ilor, mai întâi, apoi despre cum poți atinge fericirea călătorind în doi (n-am pus și câinele), fără să bifezi niciuna dintre rețetele de fericire pe care normele ”clasice” le presupun (căsătorie, domiciliu cu adresă, program pe ore fixe, copii, anturaj legitimant etc.). Ceea ce constituie ”acasă”, în carte, e doar realitatea mobilă a unei incursiuni înăuntrul și în afara iubirii, căci viața începe, cu adevărat, în momentele de ”după ce parcăm mașina”. Iubirea e liantul tuturor experiențelor prin care trec cei doi protagoniști, asumate narativ de vocea feminină: conviețuirea într-un perpetuu provizorat personal, amplificat de spațiul minuscul al rulotei; asigurarea veniturilor și a proviziilor minimale, pentru următoarea perioadă; căutarea unui traseu sau al unui loc de campat, într-o zonă necunoscută; traiul temporar printre comunități de romi, printre deținuți, printre săraci irecuperabili, printre homeleși și aurolaci, prin centre pentru copii și tineri cu dizabilități; invazia păduchilor, proximitatea mizeriei și a bolilor; oprobriul ignorant al celorlalți, semenii ”normali”; abuzurile autorităților care nu fac, adesea, decât să agraveze situațiile. Afecțiunea e cea care susține tonusul cărții de la un capăt în altul, iar iubirea lor (și cea reciprocă, și cea pentru semeni) e doar un gest firesc, riscant și asumat, care contrariază manifest, deopotrivă, prietenii, părinții, toată ”lumea bună”. De o parte sunt ei doi, blamații care au ales o altă cale, de cealaltă sunt cei care cred că a fi împlinit înseamnă a trăi numai și numai într-un singur fel. De aici, spiritul de aventură, de explorare a unui necunoscut incitant și provocator, intim și extim, personal și social, național și transfrontalier.
”Nu putem trăi unul fără altul”, iată răspunsul la nenumăratele întrebări despre cum se poate supraviețui în doi, numai pe drumuri, în spatele unei mașini, fie ea și amenajată drept locuință: ”Avem aceleași tabieturi, aceleași gânduri, ne e foame deodată, ne e frig sau cald la aceeași temperatură, avem aceeași chimie cu oamenii, același mod de a interacționa pe teren, ascultăm aceeași muzică, ne plac aceleași filme, ni se face somn în același timp, rostim aceleași cuvinte deodată”. Iar aventura nu e numai când mergi și nu știi ce te-așteaptă, în locul pe care l-ai ales, ca destinație, adică nu doar ”afară” e necunoscutul. ”Nu e ușor să trăiești într-o autorulotă și să-ți înghesui toată viața în spațiul acesta. Uneori, nu ai chef să strângi toată casa, dar trebuie s-o faci pentru că ai rămas fără apă. Alteori, ești obosit, ai avut o zi grea pe teren și nu-ți arde să mergi 50 de kilometri cu mașina până găsești o hazna sau o toaletă ecologică. Dar trebuie să pornești sau să te duci în tufișuri. Dacă ai rămas fără haine curate și n-ai nici apă suficientă ca să speli, trebuie să porți două zile aceeași pereche de șosete. Când plouă torențial, îți plouă în pat și în dulap. Dacă uiți că GPL-ul din rezervor e pe sfârșite, iarna rămâi fără încălzire. Câteodată ți-e frică, pentru că dormi în mașină, pe drum, și ești vulnerabil”. E vorba de aceleași valențe ale iubirii, care circumscriu povestea tandră a unui cuplu autoizolat în propria lui celulă de viață. Din ea se hrănesc celelalte povești, ale oamenilor lângă care au stat, și unele dintre ele sunt dramatice.
Când nu admiră locuri exotice, în vacanțe (nu-s deloc numeroase, în carte, momentele, ele sunt mai degrabă intense), protagoniștii își petrec aproape tot timpul în rolul unor veritabili Don Quijote post-moderni. Printr-un admirabil, voluntar și consecvent eroism, ei sunt asistenți sociali dăruiți, martori testimoniali ai celor marginalizați. Autorii povestesc cum au suferit și au plâns alături de cei lângă care au stat, cum au încercat să-i ajute educându-i, rezolvându-le probleme de sănătate, participând la evenimentele importante ale vieții lor, suportându-le prezența și scriind despre ei. Ca și-n romanul despre celebrul cavaler spaniol, lucrurile nu s-au schimbat, în urma activității și a scrisului lor a rămas doar frumusețea dureroasă a gesturilor gratuite, continuate la limita sacrificiului. ”N-am vrut să scriu o carte așa de tristă”, spune autoarea, ”m-am gândit că o să povestesc mai mult despre noi și despre viața noastră în mașină. Dar, în timp ce scriam, mi-am dat seama că viața noastră se împletește cu cea a oamenilor din reportajele noastre. În acești patru ani nu am călătorit, ci am trăit printre cei mai vulnerabili dintre români, și asta este povestea noastră și a lor”.
Gesturile celor doi au transmis gratuitatea și poveștii despre ele. Ea nu a avut impactul social dorit, care să semnaleze autoritățile îndreptățite sau să transforme mentalitatea majorității, care să provoace, deci, schimbări. Dincolo de satisfacția autorilor de a fi făcut ceva pentru semenii lor, acolo unde nu s-a făcut mai nimic, răsplata vine mai degrabă pentru cititori: e farmecul estetic al poveștilor despre oamenii uitați ai României, spuse după ce detaliile experiențelor marcante s-au decantat, în spațiul strâmt al unei rulote. ”Acasă” e, de fapt, ”pe drum”, sub auspiciile iubirii, într-o luptă permanentă cu inerția și convențiile, dar respirând din plin libertatea de a pleca oriunde și oricând, de a scrie și a transmite celorlalți ceea ce nu se vede, din ”aproapele” nostru, dar merită descoperit.
Acasă, pe drum. 4 ani teleleu e o carte care impresionează în primul rând prin frumusețe. A se încerca!
(text apărut în ultimul număr al revistei „Convorbiri literare”)
