Despre plagiat

”Plagiat” înseamnă, conform DEX-ului, o operă a altcuiva, însușită integral sau parțial și prezentată ca operă personală, iar ”a plagia”, tot după DEX, înseamnă a comite un furt artistic, literar sau științific și a-l publica drept creație personală.

Pare clar, teoretic, dar, în practică, lucrurile sunt mai complicate un pic.

Atunci când preiei din lucrarea altcuiva, e bine să precizezi sursa și să pui ghilimele. Dacă parafrazezi cu un mare grad de apropiere față de ideile celuilalt, iarăși e bine să-l menționezi. E vorba de rigoare științifică și deontologie profesională. Altfel, într-o perspectivă mai laxă, oricine poate gândi orice, inclusiv ideile altuia. Reformulările cu propriile mijloace expresive te scutește, cumva, de obligația citării, dar tot e fair-play măcar să numești autorul de la care ai preluat/reformulat. Deși va fi greu de dovedit, ulterior, că ai copiat, ideile circulă și mulți gândim la fel, într-o aceeași chestiune. Adică te poți apăra, în caz de acuze, subliniind că ai ajuns la aceleași concluzii. Dar asta numai dacă acuzatorul nu e destul de insistent și de dispus să demonstreze că ai copiat, cu textele puse față în față. Orice astfel de campanie publică poate duce, forțând prezumția de nevinovăție, la certitudinea culpei. Obișnuința citării, dimpotrivă, e o formă de recunoaștere a valorii celuilalt, în timp ce plagiatul e o discreditare a ta, în primul rând, și a celuilalt, apoi, prin trecerea sub tăcere a anteriorității lui intelectuale. Când plagiezi, nu promovezi decât imoralitatea ta, iar nu opera plagiată, căci cauți să-i ascunzi identitatea, să-i negi contribuția, s-o jefuiești, pur și simplu. Abia cei care descoperă plagiatul refac onoarea pierdută a textului violat. Ce se întâmplă când nu există asemenea descoperitori, e, într-adevăr, o chestiune de discutat. Cel mai probabil plagiatorii rămân cetățeni onorabili.

Și totuși, nu orice parafrază e plagiat. Trebuie să recunoaștem că, adesea, e greu de dovedit ce e plagiat și ce e doar reproducere a unor idei convenționale, preexistente, specifice unui domeniu sau unei teme date. Un posibil criteriu ar fi frecvența identității conceptelor de la un text la altul, precum și lungimea ori cvasi-identitatea unor formulări. Dar nu bag mâna-n foc că acestea vor dovedi până la capăt un plagiat. Un domeniu specific are idei specifice, pe care toată lumea le poate vehicula sau deduce identic, până la un punct, în cadrul unei argumentări. Programele de depistare a plagiatului se bazează pe procentele de originalitate, de adaos personal, într-o lucrare, așadar, sunt permise doze de preluări. Există și intertextualități care n-au de-a face cu plagiatul, dar pot fi suspectate de răuvoitori.

Din punct de vedere penal, infracțiune e numai plagiatul descoperit și reclamat ca atare. Cel nedescoperit rămâne o imoralitate singulară, potențială și personală, un rapt cu care plagiatorul trăiește liniștit, purtând masca propriei pseudo-valori. Caracterul penal al plagiatului nu există în afara denunțului public, iar caracterul blamabil e doar apanajul celor care știu, dar tac sau nu au cum acționa împotriva lui. Dar, din nou, nici penalul, nici blamabilul nu au vreun efect asupra plagiatorului, care deja are simțurile morale adormite, de vreme ce a copiat cu nerușinare. Dacă nu știm că s-a copiat, atunci nu rămâne decât să confirmăm proverbul că hoțul neprins e negustor cinstit.

România e singulară nu în obiceiul plagiatului, se plagiază și în alte părți (poate nu cu atâta ”competență” și nerușinare), ci în caracterul public și nepedepsit al plagiatului. Pur și simplu, în România, mai mult ca în alte părți, se construiesc cariere și prestigii pe plagiat, iar plagiatorii, odată descoperiți și denunțați, nu au bunul simț al retragerii sau cel puțin al recunoașterii și al scuzelor. Dar, pe lângă cele de care știm deja, la noi, câte plagiate de care s-a profitat mai sunt? Și câți oameni ”importanți” au făcut-o? Câți își ascund raptul, pozând în autori respectabili? Și, de cealaltă parte, cât e numai campanie de presă și cât adevăr, într-un caz public de plagiat?

Dintr-un alt punct de vedere, incidența plagiatului pare direct proporțională cu prestigiul calității de autor și cu fascinația cărții. Câtă vreme se plagiază, înseamnă că autorul încă e cineva, într-o comunitate. Altfel, de ce ar vrea, cu orice preț, să-și pună numele pe-o copertă, când se poate afirma și în atâtea alte moduri?

Până la urmă, plagiatul rămâne o chestiune de principiu, în lipsa descoperirii sau a denunțării lui. Pur și simplu onestitatea intimă, respectul față de tine însuți și de domeniul pe care-l reprezinți te opresc de la plagiat. Totul se rezumă la privitul în oglindă și la dormitul liniștit. Nu le poți face, dacă mai ai un dram de luciditate și dacă știi, fie și numai tu singur, că ai plagiat și că exiști public pe munca altora.

Imagine de pe opiniatimisoarei.ro