Adrian G. Romila
Ce m-a enervat cel mai tare în tragedia de la ”Colectiv” (m-a enervat cu atât mai tare, cu cât durerea, compasiunea și neputința mea de-a face ceva erau mai mari) a fost instrumentalizarea metafizică a evenimentului. A unui eveniment absurd, șocant, de o concretețe indescriptibilă a durerii umane. Ea în niciun caz nu poate fi cuantificată prin imponderabile eschatologice. M-a enervat mai tare decât iresponsabilitatea criminală a proprietarilor clubului și a oficialilor care au eliberat autorizații de funcționare, mai tare decât comportamentul de șacali negrofagi al majorității presei TV de la noi.
Să detaliez. Niște tineri au murit nevinovați, într-un mod cumplit. Nu s-au sinucis, nu și-au provocat ei înșiși răul, nu erau vagabonzi, drogați, inconștienți, depresivi, schizofrenici etc., dimpotrivă, au murit subit, nemeritat, într-un accident teribil, în timp ce se bucurau împreună de muzica preferată. S-au aflat într-un loc nefericit, la momentul nepotrivit, în bătaia unei succesiuni nedorite de întâmplări, care au căscat brusc o ditamai gura de vulcan fumegând. Se-ntâmplă accidente din astea cu miile, în lume, unele au cauze identificabile imediat, altele nu, de unele sunt vinovați oamenii vii, de altele numai împrejurările nefaste. Alți tineri au murit încercând să-și salveze prietenii, adică s-au sacrificat ca niște eroi, dispuși să riște orice, pentru ca semenii lor să trăiască. Alți oameni, în sfârșit, mulți – pompieri, medici, asistente − s-au mobilizat admirabil și au încercat să-i ajute pe toți cei care au scăpat cu viață, agonizând. O mai fac încă, la limita imposibilului, privind cum, în ciuda eforturilor uriașe, încă se moare. O țară întreagă e alături de familiile morților, o țară întreagă e consternată și solidară prin tot felul de gesturi, o țară întreagă rezonează la protestul celor care s-au săturat de indiferența fatală a decidenților politici. Acest spectacol al durerii și al empatiei unui popor e sfâșietor, pentru că pune în ecuație umanitatea confruntată cu ce are ea mai esențial – viața și moartea, suferința și speranța, iubirea și despărțirea de cei dragi, revolta și dorința de mai bine.
În loc să cauți fărâma de compasiune din tine, în loc să te rogi pentru cei care au murit atât de îngrozitor, pentru ca Dumnezeu să-i odihnească așa cum știe și consideră El mai bine, tu vii și spui că au meritat-o, că au murit din cauza lor înșile, că au invocat forțele răului, că tot ce li s-a-ntâmplat a fost un fel de pedeapsă divină. Au murit, deci, pentru că ascultau un anumit gen de muzică, pentru că simpatizau o sărbătoare cu măști grotești, pentru că se distrau într-un loc întunecat și zgomotos, pentru că erau așa cum erau, tineri, inteligenți, educați, dornici să trăiască frumos, dar erau (nu-i așa?) diferiți de tine și de valorile pe care tu le crezi singurele mântuitoare. E ca și cum, slujitor divin sau simplu muritor fiind, ai fi semnat un contract cu Dumnezeu, care-ți comunică ție personal pe cine pedepsește și pe cine nu, cui ia viața pe merit, pe cine protejează și pe cine sacrifică necondiționat. Ai un asemenea document, știi tu care sunt judecățile Lui? Nu cumva această tragică desfășurare umană îți servește ca să-ți mai afișezi încă o dată așa zisa ta credință militantă, discursul tău găunos și arogant, cu atât mai sigur cu cât nu se bazează pe absolut nimic din sfera religiei sau din logica bunului simț? Nu cumva atitudinea asta a ta nu are niciun argument teologic, biblic sau cum mai vrei tu să crezi că are? Nu cumva ai dezertat din datoria de a privi, a tăcea, a te ruga și a plânge? Tu zici că au fost pedepsiți fiindcă ascultau rock? Că erau sataniști? Că celebrau Halloween-ul? Dacă ar fi ascultat muzică simfonică, și s-ar fi întâmplat catastrofa într-o încăpere mică, în timpul unui concert de cameră, ce-ai fi zis? Dacă ar fi vizionat un film de artă într-un cinema cuprins, dintr-o dată, de flăcări, ce-ai fi zis? Dacă ar fi fost într-o biserică aprinsă de la candele sau ar fi murit în mașina care se întorcea din pelerinaj, ce-ai fi zis? Dacă ar fi murit de frig, de infarct sau loviți de camion, în timp ce purtau măștile tradiționale ale Anului Nou românesc, ce-ai fi zis? (Nici satanismul, nici Halloween-ul, de altfel, nu au avut niciun amestec în eveniment). Când mor cei pe care-i iubești, spui că ”i-a luat Dumnezeu, de buni ce erau”. Când mor cei pe care-i disprețuiești, spui că ”i-a pedepsit Dumnezeu, de răi ce erau”. Unde-i logica? Știi tu cum lucrează Dumnezeu în această lume? Ai terminat de asimilat toată teologia și toată experiența mistică, pentru a avea asemenea certitudini? Există morți ortodocși, diferiți de cei catolici, păgâni, creștini, rockeri sau maneliști? Mor unii pe merit, iar alții pe drept? Poți tu citi moartea semenilor tăi?
Dacă ar fi murit copilul sau prietenul tău cel mai bun, tânăr rocker sau rapper sau frecventator al vreunui club, ca mulți tineri, în pauza dintre săptămânile de examene, cursuri sau ore de birou, mă îndoiesc că tot așa ai fi gândit despre el, că ar fi meritat-o. Și acum, cu acest cutremur politic la nivel înalt, declanșat de la protestele în stradă, cu atâția care, furioși, pornind de la tragedia din ”Colectiv”, cer demisii și responsabilizare, tot așa crezi? Tinerii ăia, ingineri, IT-iști, arhitecți, liceeni, chitariști, barmani sau ce-or mai fi fost au murit fiindcă ascultau rock sau fiindcă niște corupți intratabili nu și-au făcut, în mod repetat, datoria?
Hârtiile pe care le afișează drept autorizații valabile Primăria sectorului unde se află clubul ”Colectiv” nu au nicio acoperire în realitate. S-a văzut, sunt nule, la fel de nule ca toate hârtiile cu care acest stat birocratic și corupt se acoperă, de fiecare dată, în variatele sale instituții, când se chinuie să administreze funcționarea a ceva. La fel sunt și hârtiile ”credincioșilor” care au decis pedeapsa divină a morților din tragedia de pe 30 octombrie 2015, din București. Nu există certificat care să stabilească existența sau măcar gravitatea păcatelor unor morți nevinovați de propria-le moarte. Există numai morțile lor, compasiunea noastră sinceră și, dacă se poate, rugăciunea pentru odihna lor veșnică. Biserica creștină are în centru un Dumnezeu care, întrupat, n-a judecat pe nimeni din cunoscuții Lui, oricât de păcătoși au fost. A protejat vameși, farisei și prostituate, a înviat răposați la rugămintea rudelor îndurerate, a privilegiat străini de credința iudaică și a profețit extinderea Bisericii printre neamuri care habar n-aveau de monoteism. A fost în primul rând un Dumnezeu care și-a iertat torționarii, care a suferit și a murit nevinovat. Nu trebuie uitat, când Îl implici pe Dumnezeu în certitudinea vinovăției morților din lumea aceasta! Nu trebuie uitat caracterul profund apofatic al ”urmelor” lui Dumnezeu în creație și al judecăților Lui finale! Acestea nu apar pe nicio hârtie teologică oficială.
Moartea e singurul lucru sigur, până la urmă, restul e numai credință.
Anexa 1: Știu preoți și oficiali ai Bisericii care n-au avut opinia incriminată de mine, dimpotrivă, s-au manifestat public ca niște adevărați slujitori ai Domnului, i-au compătimit pe morți, au fost alături de îndoliați prin atitudine, s-au rugat pentru victime și i-au îndemnat și pe alții s-o facă! Reverențe!
Anexa 2: Dacă tot veni vorba de Biserică, de cea ortodoxă, vreau să spun, n-ar fi stricat ca un reprezentant important al ei, Patriarhul Daniel, alt episcop sau vreun preot să fie prezent la locul evenimentului, atunci sau imediat după (așa cum, lăudabil, a făcut-o episcopul catolic Ioan Robu)! Preoții se roagă în biserici, fac Sfântul Maslu în spitale, la capul bolnavilor, acordă ajutoare financiare, e adevărat și e bine că se-ntâmplă asta. Dar rugăciunile și prezența BOR acolo, în locul fierbinte al atâtor morți nevinovați, ar fi adus un plus de reprezentativitate socială unei instituții care, pentru o mare parte a populației, nu are prea multe calități empatice. Ostilitatea față de Biserică, reclamată iritat de Patriarh, e cauzată, în multe privințe, exact de această lipsă de înțelepciune în administrarea prezenței publice a Bisericii, în ocazii semnificative. E o chestiune de iconomie lumească, în limbaj bisericesc, dacă nu de pură umanitate. O Biserică prezentă la sfințiri de avioane, de lifturi și de pârtii, cu zeci de camere și de politicieni în jur, ar fi putut să-și învingă prejudecata așa-zisului spectacol ieftin și al lipsei de invitație de care se prevalează, ca să ia o măruntă inițiativă gratuită, să facă gestul simbolic al unei prezențe ACOLO, ATUNCI. N-a fost să fie, din păcate! (Venirea lor mai târziu, ajutorul bănesc dat unor victime și slujirea la înmormântările lor sunt, desigur, lăudabile, dar oamenii nu s-au simțit mângâiați de Biserică când a fost mai mare nevoia, și asta nu e puțin lucru pentru o instituție care dorește să se simtă aproape).
Anexa 3: Apropo de declarația Patriarhului, cum că oamenii trebuie să vină în biserici, nu în cluburi! Fiecare stare cu formele sale de expresie, fiecare generație cu timpul ei, cu deschiderile ei laice și religioase. Eu zic că de ambele e nevoie, și de cluburi, și de biserici, decent, în contexte potrivite și în deplină siguranță. Nu cred că mulți preoți înțeleg noțiunea modernă de ”cultură underground” și de ”cultură alternativă”, care implică, între altele, faptul că actul cultural se manifestă în spații neconvenționale. Și exact ăsta e farmecul lui.
Imagine de pe pressalert.ro
