Despre copilăria mumificată

Noul volum al prozatorului (și universitarului ieșean) Florin Irimia continuă, prin destule prelungiri, problematica din cel anterior, Câte ceva despre tine (2014). Ambiguizarea pactului autobiografic, tema paternității/maternității, discretele tușe psihanalitice, incursiunea în lumea copilăriei și a adolescenței, rememorarea nostalgic-ironică a unor scene de viață din comunism sunt tot atâtea direcții ale celor 40 (cu Epilogul, 41) de texte care compun Misterul mașinuțelor chinezești (Polirom, Iași, 2017). E vorba de scurte povestiri a căror unitate rezultă din vocea comună a celui care le spune, febril, pentru a trece printr-un ”portal al amintirilor”, înainte de a pierde de tot detalii importante, odată cu vârsta cvadragenară (suspectez o obsesie a lui 40, aici). E o mărturisire directă, obișnuită, chiar dacă fragmentată și mozaicată, fără medierea provocatoare a vreunui psihanalist, ca-n romanul precedent.

Nici ”memorialistică, dar nici 100% ficțiune”, după cum însuși o spune, în Preambul, întâmplările din texte chiar ”i s-au întâmplat naratorului” sau ”ar fi putut să i se-ntâmple”. Avem, așadar, glosări metaliterare care sunt foarte precaute atât cu încadrarea în genurile consacrate (povestire de ficțiune, autobiografie, memorialistică mascată), cât și cu posibilitatea identificării unora dintre evenimente și personaje. Scriitorul, indiferent cine ar fi el și indiferent de relația sa cu naratorul, vrea să înțelegem că e vorba numai și numai de un imperativ personal, de o ”călătorie”, iar nu de gesticulația unei anume specii literare. ”La sfârșitul călătoriei mi-am dat seama și ce anume căutam. Mă căutam pe mine, da, cel de atunci, lipsit de toate apăsările din prezent, pe cel inocent și zglobiu, vesel și spontan, dar în același timp îmi căutam și părinții. Căutam să-i înțeleg, măcar într-o anumită măsură, dar, mai mult decât atât, căutam să-i văd împreună”. Refacerea cvasi-ficțională a acestei unități parentale deschide și închide transparent, de altfel, suita de povestiri. Dialogul cu ”ei”, cu ”părinții fantomă”, rămași împreună, în final, la fel ca și meditația duioasă despre trioul familial, rezolvă, contrafactual, drama divorțului timpuriu – tema recurentă a povestirilor lui Florin Irimia.

Trecând peste impulsul presupus defulatoriu al narațiunii, cele 40 de texte rețin atenția printr-o mulțime de alte realizări: acuitatea observației caracterologice, poezia obiectelor și a decorurilor, crochiurile umane, parfumul unei lumi pe care copilul l-a perceput intens. Jocurile cu prietenii de clasă și de bloc, viața de familie, relațiile cu noii parteneri ai celor doi părinți despărțiți, cărțile, muzica și filmele, apusul copilăriei, impulsurile adolescenței, iubirile și dezamăgirile, momentele dificile și marcante, evenimentele și lucrurile semnificative pentru vremurile de dinainte de 1989 sunt elementele care alcătuiesc haloul nostalgic al povestirilor. Chiar în starea decupajului care impune aspectul de instantaneu, fiecare dintre ele încearcă să surprindă esențialul a ceea ce-a fost și să ducă spre o descărcare finală, spre o rotunjire epică. Parcursul unui elefănțel de jucărie din sertarul tatei decide, la un moment dat, relația cu fiul; o replică terifiantă dintr-un film îl urmărește mult timp, obsesiv, pe copilul înspăimântat; comerțul cu lucruri second-hand provoacă un incident hazliu legat de statutul de profesor respectat al tatălui; o fată iubită se poartă total imprevizibil, la întâlniri; încercarea de-a copia la olimpiada de istorie e taxată violent de părintele făcut de rușine. Poate cea mai percutantă e întâmplarea din povestirea eponimă. Copilul descoperă într-o debara cadourile dosite de părinți, înainte de Crăciun, și, bucuros că va primi fascinantele (și aproape de negăsit în comerțul de atunci) mașinuțe chinezești, așteaptă cu înfrigurare momentul; când vine, cadourile sunt cu totul altele, el trebuie să mimeze naturalețea reacției, iar râvnitele jucării sunt zărite, apoi, la băiețelul unor prieteni de familie, care-i va deveni, curând, frate vitreg.

Plasat exact la mijloc, textul Ghicitoarea devoalează încă o dată intenția naratorului-personaj: imposibilitatea de a renunța la copilărie, mumificată și uitată undeva, într-un apartament cu trei camere din trecut. Amputarea produsă de divorțul părinților n-a făcut decât să completeze tabolul dramatic al acestei copilării, cu toate inocențele ei. De aici, viața ca ”o uriașă ficțiune, o încrengătură de iluzii și mistificări, ajustări și proiecții izvorâte din neîncetatele noastre încercări de a produce sens într-un mod cât de cât convenabil”, de aici, așadar, acest înduioșător și remarcabil puzzle epic al unui autor confirmat.

(text apărut într-un număr recent al revistei ”România literară”)