Adrian G. Romila
E foarte interesant că termenul ”clasic”, etimologic, nu are legătură cu ceea ce noi înțelegem azi prin el. Cel mai uzual, în latină, ”classicus” era folosit pentru a desemna ceva ce aparținea flotei, fie corăbii, fie soldați marinari, fie altceva din marină. Asta fiindcă ”classis” înseamna ”flotă”, în primul rând, și secundar trimitea la o anume categorie de cetățeni. Deci, ”classis navium” desemna un anume număr de corăbii, iar ”classis cives” era o clasă distinctă de cetățeni. La fel, „classicum„ însemna ”semnal de trompetă militară”, apoi, probabil, putea trimite, ca adjectiv sau adverb, la ceva strigat, chemat sau la o acțiune desfășurată prin numire puternic vocală. Transformarea lui în bornă canonică, foarte importantă pentru un domeniu sau pentru o cultură, are legătură, probabil, cu ceva ce a fost deja strigat, numărat, ales, cu ceva ce a fost chemat să justifice o acțiune sau o valoare. Mobilitatea istorică și lexicală a termenului își justifică originea, căci ”clasic” e, ca și corabia, ceva care plutește pe substanța imprevizibilă și mișcătoarea a apei, atât un obiect fix, cât și unul dinamic. Portul de plecare și de sosire al corabiei devine, alternativ, expeditor, respectiv destinatar, în funcție de parcursul vasului, într-o unitate de timp și spațiu care se numește călătorie. Istoricește vorbind, așadar, clasicul rămâne un reper al canonului, dar suferă o deplasare diacronică, o transformare care implică pierderi și câștiguri, schimbări de perspectivă și de accepție, transporturi de sens și de valorizare.
Trei sunt, în opinia mea, punctele de vedere din care putem discuta actualitatea unui clasic, în literatură: limba, universul și genul specific. Toate trei implică, în grade diferite, o mobilitate diacronică, căci nimic din ce e omenesc nu scapă de eroziunea timpului. Valorile culturale, oricât de canonice și de unanim recunoscute ar fi, nu fac excepție.
Limba e cel mai fix element al unui clasic. Textele lui sunt deja prinse într-un discurs, care, la rându-i, e prizonierul unui eon istoric, al unui grad de evoluție prin care trecea literatura, atunci când clasicul și-a scris operele. Victimă a inevitabilelor metamorfoze pe care le-a suferit norma și vorbirea unui grup producător de cultură, limba e prima care se perimează, în procesul receptării. În primul rând din cauza limbii, un clasic nu mai poate fi citit în același mod, în epoci diferite, căci posteritatea vorbește și scrie altfel decât a făcut-o el. Abaterile pe care le reclamă tehnica literară (tropi, efecte de sonoritate, expresii și locuțiuni, ironii, hiperbolizări, exotisme lexicale etc.) funcționează altfel, cu trecerea anilor, în interiorul unei culturi. De aici, impresia de desuetudine pe care o degajă textul unui autor de acum ceva secole, o impresie amplificată tot mai mult, pe măsură ce distanța în timp față de opera lui crește.
Universul e lumea pe care clasicul a propus-o. Personajele, peisajele, obiectele, evenimentele, experiențele, sentimentele, toate sunt interconectate într-un decupaj care reprezintă ansamblul de motive, teme și simboluri care constituie referințele scriitorului. Universalitatea lor le asigură durabilitatea, în timp. Cu cât lumea operei e plasată în proximitatea unei generalități umane ce revine în atenție periodic, cu atât valabilitatea ei diacronică crește. Sigur, sunt teme rezistente și teme care dispar (dragostea, de pildă, e o temă rezistentă, în timp ce războiul nu e, așa cum fresca realistă și discursul introspectiv au îmbrăcat varii forme, de-a lungul istoriei literare), dar, în genere, universul uman e redundant. Ceea ce nu poate fi decât în avantajul esteticii și al hermeneuticii sale.
Genul specific înseamnă modul de structurare al discursului literar. Proza e mai accesibilă și mai durabilă, poezia e mai elitistă și mai vulnerabilă, biografismul e mai gustat, psihologismul e mai riscant și mai dependent de gust. Amestecul post-modern a favorizat recrudescența unor genuri (diaristica, egografia), în defavoarea altora (prețiozitatea filozofică, eseistica digresivă). Astăzi, oricum, granițele între genuri s-au dizolvat și s-au democratizat, așa că… anything goes, anything is possible.
Aplicată lui Creangă (lucrurile stau diferit, dacă se aplică altor clasici, căci diferă evident stilul, la fiecare), discuția de mai sus revelează câteva lucruri. Mai întâi, că limba marelui moldovean e prima barieră în calea actualității lui. Profund regională și arhaică, ea blochează din start accesul la textele autorului din Humulești. Mă îndoiesc că cititorul de azi mai știe ce înseamnă ”bernevici”, ”horăi”, ”pălălăiau” sau ”bortă”, așa cum mă îndoiesc că rezonează la expresivitatea unor licențe ca ”furluau”, ”găvozdite” sau ”pupoi”. Abundența paremiologică, mulțimea de locuțiuni, de ironii, de fraze rimate, întorsăturile de frază atât de eficace umoristic, cândva, sunt, astăzi, aproape complet perimate pentru contemporanul obișnuit cu umor paratactic, abreviat, absurd, foarte eficient, pe termen scurt. Limba lui Creangă e cu adevărat rafinată, dar cu o adresabilitate restrânsă, din ce în ce mai restrânsă și mai elitară.
Față de limbaj, lumea operei lui Creangă îi crește receptabilitatea diacronică. Caricaturile tipologice din basme (ajutoarele lui Harap-Alb, diavolul care se luptă cu Dănilă Prepeleac, partenerul demonic al lui Ivan Turbinca), situațiile hazlii, cruzimile relatate cu liniștea cinicului profesionist (capetele însângerate ale iezilor, rânjind în geam, soacra torturată de cele trei nurori), ludicul copilăriei, realismul rural și melancolia evocării din Amintiri, decupajele umane din povești și povestiri, situațiile exotice din textele argotice fac din opera lui Creangă o zonă încă vizitabilă. Cu condiția unei minime și autentice disponibilități literare, câștigate prin antrenament estetic și ceva gust educat. Dincolo de acestea, textele lui sunt excelente documente antropologice pentru raporturile omului rural cu anume valori existențiale (a se vedea, de pildă, tema morții în Ivan Turbincă sau relațiile familiale din Soacra cu trei nurori).
Aș putea spune că genurile cultivate de autorul moldovean sunt cele mai rezistente elemente în timp și ele îi confirmă cel mai mult clasicitatea. Niciodată genurile crengiene nu au rămas în perimetrele teoretice convenționale. Predispoziția dialogică din basme (personajele fabuloase vorbesc enorm, cu umor și aplomb lingvistic, și au pronunțat contur psihologic), colocvialitatea structurală din întreaga proză (toată lumea din ficțiune și memorialistică e puternic dramatizată, se schimbă peste tot suculente și ramificate replici), biografismul hiperbolizat al Amintirilor (celebră e scena școlii din Fălticeni, veritabilă ”fabrică de popi”, sau cea a plecării epopeice la Socola, cu legendarul Moș Luca), erotismul interzis al celor trei bucăți ”corozive” (ca și cel eufemizat în alte texte, inclusiv în perechile psihanalizabile urs-vulpe, lup-capră, om-diavol, moș-babă), lapidaritatea sofistă a puținelor povestiri non-fantastice rămân ofertante în straturi de lecturi succesive, de-a lungul timpului. Pentru cunoscători, savorile lui Creangă mai au, încă, multe de dezvăluit.
Figură contrastantă între colegii de generație, Creangă ilustrează din plin mobilitatea unui clasic, în sensul său etimologic: deja chemat să justifice potențialul unei limbi și al unei literaturi, navigând mereu în ape schimbătoare, cu reculuri și repoziționări, între destinații interșanjabile. Eticul Slavici, filosoficul Eminescu, scenicul Caragiale nu fac nici ei excepție. Nimic nou și nimic fixat definitiv, sub soare. Classis navium dispare și apare, la orizont, dar classis cives se vede, mereu, pe punte.
