Celălalt Bloom sau despre canon (III)

Ultimele paragrafe din Elegie pentru canon încearcă să abordeze problema posibilităţii „deschiderii” sau a „închiderii” canonului occidental. Ea porneşte tot de la caracterul elitist al canonului şi de la cel solipsist al experienţei estetice, pe care Bloom le-a reluat cu obstinaţie în tezele sale. „Canonul occidental”, spune el, „nu există pentru a întări elitele sociale preexistente. El e acolo pentru tine şi pentru străini, astfel încât tu şi cei pe care nu-i vei cunoaşte niciodată să puteţi întâlni puterea estetică autentică şi autoritatea a ceea ce Baudelaire (şi Erich Auerbach, după el) a numit «demnitate estetică»”. Aceasta poate fi verificată la infinit prin cărţile citite într-o viaţă, dar ele nu vor acoperi niciodată canonul occidental. Bloom e conştient de asta. De aceea el susţine că problema deschiderii canonului trebuie înţeleasă într-un fel anume: canonul e „mai curând inclusiv decât exclusiv”, adică el se comportă ca şi cum i-ar fi mai uşor primească mereu opere literare de valoare decât să caute să le excludă pe cele care nu rezistă probei timpului şi selecţiei operate de elita cititorilor avizaţi.

Orice deschidere a canonului e, în acest sens, redundantă, pentru că valoarea se impune de la sine, ea deschide fără a obliga canonul să i se deschidă. Prin altceva decât propria-i „demnitate estetică”, se înţelege. Şi în plus, canonul nu e o unitate stabilă şi stabilită odată pentru totdeauna. În el, de-a lungul timpului, operele capătă garanţia nemuririi, în detrimentul altora, care n-au intrat în canon şi care vor dispărea sau, oricum, vor ajunge în afara memoriei oficiale. Anxietatea operelor canonice se verifică prin confruntarea dintre plăcerea facilă a lecturii textelor uşoare şi neplăcerea lecturii celor dificile. Ultimele vor fi accesibile doar unei elite şi doar ele intra în canon. Nemurirea lor o va asigura şi pe cea a autorilor. „Cei mai mari autori preiau rolul de «locuri» în teatrul memoriei canonice, iar capodoperele lor ocupă poziţiile «imaginilor» din memorie. Shakespeare şi Hamlet, autor marcant şi dramă universală, ne silesc să ne reamintim nu doar ce se întâmplă în Hamlet, ci, mai mult, ce se întâmplă în literatură pentru ca ea să devină memorabilă şi astfel să prelungească viaţa autorului”. Nicicând în literatură standardele estetice nu trebuie înlocuite cu cele etnice şi feministe, indiferent de ţelurile sociale. Constituirea unei literaturi adevărate înseamnă, în ultimă instanţă, spune Bloom, lupta dintre o putere şi altă o putere, pentru a domina timpul.

Concluzia elegiacă încheie masivul Canon occidental al lui Harold Bloom cu formulări destul de sumbre. În noile condiţii ale ascensiunii multiculturalismului, autorul nu vede vreun viitor pentru studiul literaturii, chiar dacă critica literară nu va dispărea. Studiul literaturii occidentale se va restrânge, făcând loc culturii orale şi vizuale, iar profesorii profilaţi pe câte un mare autor vor fi la fel de puţini ca cei de greacă veche şi latină. Dar această situaţie nu trebuie neapărat deplânsă, crede Bloom, pentru că se potriveşte perfect noilor tipuri de tineri studenţi umanişti, tot mai puţin pasionaţi de citit. „Nu poţi învăţa pe cineva să iubească marea poezie dacă vine la tine fără această dragoste. Cum poţi învăţa pe cineva solitudinea? Lectura autentică e o activitate sectară şi nu te învaţă să devii un mai bun cetăţean”. Astăzi studiul poemelor, al teatrului, al romanelor este pus în slujba diferitelor cruciade politico-sociale, astfel încât un artefact popular facil, dar exotic, „nedescoperit” de marea cultură „dominatoare” a Occidentului, va putea lua locul operelor marilor scriitori. Drama e că literatura aceasta „mare” nu va putea fi reconceptualizată, ca să facă faţă cu succes noilor criterii. Ea trebuie recunoscută la lectură, şi atât, iar fără asta nu există nici iubire, nici înţelegere a textelor de dimensiuni universale. Un Shakespeare michelfoucaultian sau un Joyce derridanian sunt simple exerciţii. Shakespeare rămâne englez, iar Joyce irlandez, iată perspectiva originară de la care trebuie să pornească înscrierea lor în canon. Tropii, intenţia metaforică, „umanitatea” lor ţin, dintru început, de o limbă, de o cultură, de o epocă, de o bătălie estetică, până la urmă. „Ori există valori estetice”, afirmă Bloom, „ori numai supradeterminările rasei, clasei sociale sau sexului. Trebuie să alegeţi, căci, dacă credeţi că valoarea unei opere literare e doar o mistificare pusă în slujba clasei dominante, atunci de ce să mai citiţi şi să nu mergeţi mai degrabă în ajutorul claselor exploatate? Ideea că le faci un bine celor insultaţi sau persecutaţi dacă citeşti un scriitor de aceeaşi etnie cu ei, în loc să-l citeşti pe Shakespeare, e una dintre cele mai ciudate iluzii promovate vreodată în şcolile noastre”. Iar Shakespeare se numără printre marii creatorii de „umanitate” şi de stil.

Şi, în fine, pe ultimele pagini, solipsismul estetic bloomian se completează cu un fel de kantianism. Deşi destul de vag definit, Bloom numeşte, la capătul Concluziei sale elegiace, „stilul mare” ca fiind de-ajuns pentru ca să impună rămânerea în canon. Şi de „stilul mare” se leagă şi „voinţa de a fi diferit, de a fi altundeva” pe care le degajă evenimentul scrierii şi al lecturii de opere literare. Căci nu depăşirea condiţiei de muritor sau dorinţa de dezvăluire a sinelui îndeamnă la scris şi la citit, cum ar crede cei mai mulţi, ci impulsul de-a contempla infinitul din afara lui. Exact cum definise Kant sublimul în a treia Critică a sa: a privi un eveniment înfricoşător fără ca privitorul să fie implicat direct, fără a-i fi frică de el. „Eu cred că sinele, în încercarea de a fi liber şi solitar, citeşte cu un singur scop: confruntarea cu măreţia. Această confruntare devoalează dorinţa de a participa la această măreţie, care este baza experienţei estetice numite cândva sublim: o căutare a depăşirii limitelor. Soarta noastră comună înseamnă bătrâneţe, boală, moarte, uitare. Speranţa noastră comună, slabă, dar persistentă, este că am putea supravieţui cumva”. Am putea supravieţui, într-adevăr, crede Bloom, căutând să ne depăşim prin universurile imaginare ale operelor mari. Şi pentru asta, fiecare trebuie să-şi aibă propria listă de cărţi, cu care să poată debarca oricând pe o insulă pustie. Chiar în epoca aceasta, subliniază Bloom, în continuare, când aproape nimeni nu mai citeşte, ci priveşte un ecran. Întrebarea „Ce să citesc?”, devenită „Ce să nu citesc?” sub inflaţia de apariţii editoriale şi sub asaltul imaginilor de tot felul, are, pentru acei puţini îndrăgostiţi de marile opere, valoarea ei imperativă. Şi astăzi, ca întotdeauna, doar prin canon anxietăţile noastre, ale autorilor şi ale cititorilor, deopotrivă, capătă formă şi coerenţă.

Încrezător în destinul marilor scriitori şi în puterea inaugurală a artei, cu toate uşoarele sale exagerări şi ambiguităţi, Harold Bloom va rămâne încă un teoretician destul de incomod pentru post-modernii anticanonici şi relativişti, care-l vor taxa, desigur, ca şi pe Allan Bloom, drept un gânditor desuet. Ambii au fost conştienţi de asta când n-au întrevăzut nicio soluţie în recuperarea substanţei „tari” a ontologiei moderne. Dacă lucrurile sunt iremediabile, măcar merită s-o ştim. Cei doi Bloom ne-au ajutat.

(text publicat în revista ”Luceafărul”, în 2007)