Celălalt Bloom sau despre canon (II)

Considerând lectura drept o activitate a eului solitar şi o condiţie indispensabilă a judecăţilor estetice autentice, Bloom constată în Elegie pentru canon că prezentul a eradicat în proporţii uriaşe cititorii adevăraţi. Cu greu s-ar mai putea găsi azi „cititori fanatici încă din copilărie”, care să asimileze autorii mari în experienţe de lectură strict individuale şi devoratoare. Prezentul e prea obsedat de sociologie şi de absorbţia literaturii în „studiile culturale” ca să-i mai priceapă pe Dante şi pe Shakespeare în esenţa lor umană universală. Căci, dacă „critica culturală este doar o altă ştiinţă socială mohorâtă”, critica literară, ca artă, „întotdeauna a fost şi întotdeauna va fi un fenomen elitist”. Critica literară nu poate deveni, pentru Bloom, o resursă a educaţiei generale, democratice tocmai pentru că lista de cărţi obligatorii trebuie înţeleasă ca relaţie dintre cititorul individual şi autorul individual, pe de o parte, iar de cealaltă, ca ceea ce s-a scris, de-a lungul timpului, despre individualitatea umană. De aceea, canonul se apropie de ceea ce era înainte Arta Memoriei, destul de diferită de fetişizarea religioasă a unei tradiţii anume. Memoria era o artă şi era destinată unei elite de practicanţi, neputând fi instituţionalizată. Ca şi ea, literatura trebuie să fie predată în şcoli selectiv, după programă, pentru mase, iar pentru cei capabili să devină cititori individualizaţi, ea trebuie să devină o artă, una bazată pe memorie acumulativă, cu mult mai multe de dezvăluit decât pentru ceilalţi. „Plăcerea estetică” a literaturii nu poate fi definită decât pentru cei ce o împărtăşesc; pentru ceilalţi, cei mai mulţi, ca şi pentru Şcoala Resentimentului, ea nu-i decât o mistificare promovată la rang de instituţie de către o burghezie plictisită şi interesată de dominaţie.

Conflictul prezent dintre multiculturaliştii post-moderni şi adepţii conservatori ai esteticii pure are precedente bune în Antichitate. Bloom îl apropie de mai vechiul conflict dintre literatura ca document social şi psihologic (urmând doctrina catartică aristotelică) şi literatura ca revelaţie a zeilor (urmându-i pe platonişti). Dar poezia trebuie să rămână pură, orice s-ar spune despre ea, iar Bloom e conştient că acest conflict nu se va sfârşi vreodată. Marxismul academic, feminismul, noul istorism iau poezia drept document social, servind unui anume „bine”, unui anume grup, or ea trebuie să rămână numai în sfera valorilor estetice, o dată pentru totdeauna. Dar nu toţi vor accepta asta. Literatura nu face decât să ne tulbure, să ne satisfacă în nenumărate feluri aşteptările individuale (s.m.), altfel ea nu mai e citită. Ea poate fi un document psihologic în măsura în care rezonează cu anxietăţile noastre şi mai ales cu dorinţa de moarte, dacă nemurire se numeşte dorinţa de a rămâne în memoria omenirii. „O poezie, un roman sau o piesă de teatru adună în ea toate tulburările omenirii, printre care şi teama de moarte, care în arta literară devine dorinţa de a aparţine canonului, de a rămâne în memoria comună, socială. Chiar Shakespeare, în cele mai puternice sonete ale sale, stăruie asupra acestei dorinţe sau tendinţe obsesive. Retorica imortalităţii este şi o psihologie a supravieţuirii, şi o cosmologie”. Dorinţa de nemurire fundamentează, cu alte cuvinte, şi lumea imaginară a literaturii, şi dorinţa de a scrie şi de-a citi. Originalitatea scriitorului, percepută de lectorul profesionist, se traduce prin „proiect individual”, prin „încredere în sine”, prin „competiţie”, ceea ce, spune Bloom, nu-i prea încântă pe feminişti, afrocentrişti, marxişti, neoistorişti şi deconstructivişti, fascinaţi de lupta de clasă. Iar valoarea estetică, manifestare a originalităţii memorate în canon, nu poate fi înţeleasă fără ideea de „sine individual”, care nu poate fi doar opus societăţii şi integrat definitiv doar unei concurenţe socio-economice.

Şi atunci, se pune întrebarea: există „poem în sine”? Literatura e chiar desprinsă de orice alte implicaţii decât cele estetice? Nu cumva autonomia estetică nu înseamnă nimic? Sociologii, marxiştii, freudienii n-au dreptate deloc?

„Nu există poem în sine, şi totuşi ceva ireductibil sălăşluieşte în estetic”, răspunde Bloom, „orice valoare care rezistă se constituie printr-un proces de influenţă interartistică, ce cuprinde componente psihologice, spirituale şi sociale, elementul definitoriu rămânând însă cel estetic”. Aspectul economic, câştigul (sau refulările freudiste, aş adăuga eu) sunt evidente, dar nu ele generează supremaţia estetică. „Aceasta e dilema cu care se confruntă partizanii resentimentului: ori neagă unicitatea valorii lui Shakespeare (o problemă dureroasă şi complicată), ori demonstrează de ce şi cum istoria şi lupta de clasă au produs acele aspecte ale pieselor lui care i-au asigurat poziţia centrală în canonul occidental”. Şi tot el continuă cu o butadă: „tot ce e important din Freud există deja la Shakespeare şi cu o critică elocventă a freudismului, pe deasupra”. Scriitorul, aşadar, poate lupta pentru o anume clasă socială, dar în primul rând un scriitor care aspiră să rămână în canon luptă pentru sine însuşi. El îşi va trăda estetic clasa când aceasta se va opune propriilor interese individuale, când îi va ameninţa canonicitatea. O mare operă depăşeşte, ca formă de expresie, orice program social, iar literatura îşi e suficientă sieşi, în ciuda celor mai valoroase cauze sociale. În canon, repetă Bloom cu obstinaţie, se pătrunde numai prin forţă estetică, oricât de admirabilă moral ar fi cauza căreia slujeşte scriitorul, şi această forţă estetică înseamnă „un amalgam de stăpânire a limbajului figurativ, originalitate, putere cognitivă, cunoaştere şi exuberanţă în stil”.

Dar trebuie să fim conştienţi (şi Bloom este, altfel n-ar fi atât de pătimaş în teza sa) că, astăzi, sub dominaţia Şcolii Resentimentului, lucrurile nu stau deloc aşa. E la mijloc logica inevitabilă a epocii în care trăim, una care a marginalizat iremediabil valorile umane pure, exprimate de discursul literar. Şi „o ultimă nedreptate a nedreptăţilor istoriei este”, spune autorul, în acest sens, „că nu-şi înzestrează victimele decât cu sentimentul propriei victimizări. Oricare ar fi canonul occidental, el nu este un program de salvare socială”. Niciodată nu vom constitui, altfel spus, valori morale, sociale sau politice din canonul literar occidental. Dar receptând forţa estetică a operelor ce-l compun, vom putea vorbi cu noi înşine, ne vom putea suporta şi ne vom putea dezvolta sinele. „Citind operele canonice nu vom deveni mai buni sau mai răi, mai folositori sau mai dăunători societăţii. Dialogul minţii cu ea însăşi nu e în principal o realitate socială. Tot ce ne poate oferi canonul este o bună folosire a propriei solitudini, acea solitudine a cărei formă finală este confruntarea individului cu propria mortalitate”.

Solipsismul contemplativ-estetic al lui Bloom, de evidentă sursă schopenhaueriană, l-am mai întâlnit teoretizat şi la noi, în anii interbelici, cu aceeaşi vehemenţă de E. Lovinescu. Şi la noi atunci esteticul era ameninţat de etic şi etnic, iar mai târziu, în comunism, violentat de ingerinţe sociale şi ideologice, fără, însă, a mai putea fi apărat atât de evident. Ultimii apărători ai esteticului, înainte de negura marxismului, au fost cerchiştii sibieni. Problema e că astăzi, liberi fiind, bătălia pentru canon la noi, ca şi aiurea, încă se mai dă. Cauza principală e aceea că post-moderniştii noştri „resentimentari”, relativişti sau neo-structuralişti, ca şi ceilalţi, europeni şi americani, par a fi cucerit pe deplin piaţa umanioarelor. E-adevărat, există şi cauze oarecum obiective, care ţin de felul în care spiritul, hegelian vorbind, a găsit de cuviinţă să se arate. E vorba de ascendenţa globalizării şi a deprecierii „poveştilor întemeietoare”, cum ar spune Lyotard. „Resentimentarii” nu contestă neapărat canonul deja constituit, ci felul în care el se va constitui, de acum înainte, felul cum funcţionează valoarea literară. Pentru ei, cunoaşterea nu mai are nevoie de memorie, de mecanisme acumulate şi verificate anterior, de instanţe de validare universale, ci de prevalenţa unor mecanisme politico-sociale. Lor le răspunde Bloom că tocmai pe memorie se bazează canonul, pe adevărata artă a memoriei. „În ultimă instanţă, canonul înseamnă Platon şi Shakespeare; el este imaginea gândirii individuale, a lui Socrate cugetând în timp ce moare ori a lui Hamlet contemplând tărâmul de dincolo. Mortalitatea se asociază memoriei în conştiinţa testării realităţii, pe care o induce canonul”. Canonul nu se va închide, desigur, niciodată, dar nici nu se va deschide forţat ideologic. Doar „negaţiile cognitive” ale unui Kafka sau Freud ar putea-o face.

(va urma)

(text publicat în revista ”Luceafărul”, în 2007)