Cel mai ludic șaizecist

Generația lui Marin Sorescu, se știe, a încercat o nouă racordare la estetic, după întunecata eră proletcultistă. Modelele, cel puțin în poezie, erau cele autohtone interbelice (interbelicul era cel mai la îndemână, fiind și cel mai cenzurat, înainte), dar și cele europene, în condițiile unei deschideri politice către dramul de normalitate necesar producției artistice adevărate. Așadar, când Nichita Stănescu, Ana Blandiana și Ileana Mălăncioiu testau noile posibilități (adormite) ale limbajului, în tonalitate gravă, ca să evite orice risc minimalizator, în fața ideologiei, Marin Sorescu alegea ludicul, ironicul, demitizarea. De la debut (cu binecunoscutul volum de parodii, Singur printre poeți, în 1964), până la ultima carte (finalizarea ciclului La Lilieci, în 1995 – poetul moare în 1996), sunt rare momentele complet ”serioase”, în scrisul sorescian. Și poezia (aproape douăzeci de volume, fără cel de debut, incluzând aici și ”ciclul liliecilor”, amintit mai sus), și dramaturgia (șase piese), și eseistica (patru volume, între care unul de cronici literare), și proza (două așa-zise romane, de fapt, experimente epico-lirice complet neconvenționale) au arătat polivența unui scriitor care a forțat limitele genurilor și a rămas consecvent unui fel binocular de a privi realitatea: cu un ochi jucăuș și cu unul trist. Râsul n-a fost, în opera soresciană, o categorie pură, dimpotrivă, el a oferit o salvare, un antidot împotriva tragicului – o boală existențială pe care autorul a simțit-o mai acut ca alții, în ciuda aparențelor.

Genul predilect i-a construit prestigiul prin câteva volume de poezie care au exploatat din plin tonul glumeț, colocvial, cu poantă finală și colorat regional (mai ales La Lilieci, poate cel mai ”oltenesc” dintre ele). Titlurile n-au dezmințit originalitatea autorului: Moartea ceasului, Tinerețea lui Don Quijote, Tușiți, Suflete bun la toate, Descântoteca, Fântâni în mare, Puntea. La fel s-a întâmplat în genul sobru al improvizației intelectuale și al comentariului literar: Teoria sferelor de influență, Insomnii, Ușor cu pianul pe scări. ”Desolemnizarea expresiei” (Vl. Streinu), ”capacitatea excepțională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile și latura imensă a temelor comune” (G. Călinescu) pot fi etichetele canonice ale unei lirici care a adăugat sensibilului fantezia, spectacolul, farmecul banalității și, de cele mai multe ori, subtile analogii simbolice. Prozele par desprinse din La Lilieci (Trei dinți din față, Viziunea vizuinii), căci mizează și ele pe sonoritate, pe Witz, iar cărțile pentru copii (Unde fugim de-acasă, O aripă și-un picior, Cocostârcul Gât-Sucit, Cirip-Ciorap) n-au făcut decât să încununeze o disponibilitate ludică deja cronicizată.

Piesele de teatru au consacrat o specie pe care puțini scriitori de la noi au îndrăznit s-o abordeze. Sigur, un Camil Petrescu și Lucian Blaga au cultivat teatrul de idei, alegoria dramatică, parabola scenică, absurdul dialogat, dar reușita unui amestec indiscernabil de tragic și comic reprezintă atuúl lui Marin Sorescu. Iona, Paracliserul și Matca, pe de o parte, au ilustrat existențialismul de tip beckettian prin drame ale singurătății și ale sacrifiului suprem, prin alegorii tanatice cu profunde implicații religioase. Iona e un anti-profet rămas prizonier în burțile succesive ale ”peștilor” pe care-i străbate (uterului matern, burta lumii, burta mormântului), paracliserul luminează cu propriul trup arzând icoanele din biserica părăsită, iar femeia își salvează pruncul de ape punându-l în coșciugul pregătit de bătrân pentru sine. De cealaltă parte, Răceala și A treia țeapă au extras din istorie esența absurdului, prin improvizații contrafactuale și scenografii în care omul ocupă, de fapt, locul principal. ”Răceala” e boala fatală a lumii, iar Vlad Țepeș își aranjează, într-un sfârșit, ca o ultimă operă de artă, propiul supliciu. Dacă adăugăm tendințele puternic demitizante ale teatrului sorescian, manifestate la nivelul unui imaginar burlesc și al unui limbaj minimalist, avem, în piesele pomenite, texte exponențiale pentru noua modernitate literară românească de după Al Doilea Război.

Cred că aș putea ilustra cel mai bine amprenta spiritului autorului printr-un poem tulburător, aparținând unui volum postum, Puntea (1997). Deși e despre moarte (scris, se pare, la spital, chiar pe patul ultimelor clipe de viață), discursul textului Scară la cer e emblematic pentru felul în care, confruntat cu o situație-limită, prin umor, poetul potențează tragicul fără să-i anuleze fiorul metafizic: ”Un fir de păianjen / Atârna de tavan, / Exact deasupra patului meu. // În fiecare zi observ / Cum se lasă tot mai jos. // Mi se trimite și / Scara la cer – zic, / Mi se aruncă de sus! // Deși am slăbit îngrozitor de mult, / Sunt doar fantoma celui ce am fost, / Mă gândesc că trupul meu / Este totuși prea greu / Pentru scara asta delicată. // – Suflete, ia-o tu înainte, / Pâș! Pâș!”.

Cel mai ludic dintre șaizeciști a creat o paradigmă literară personală. Azi, dacă spunem ”sorescian”, înțelegem din prima că e vorba de ceva grav, de ceva serios, care ni se deschide, inițiatic, printr-un zâmbet. E marca unei originalități pe care nimeni, deocamdată, nu a egalat-o.

(text apărut în ultimul număr al revistei ”Convorbiri literare”)

(sursa foto: revistaechinox.ro)