Brave New World

Nu sunt bolnav de scenarită și nu mă grăbesc să văd conspirații peste tot. Dar nu mă pot abține să nu-mi imaginez că, uneori, cineva sau un grup reprezentat de câțiva, într-un spațiu populat omogen, într-un timp determinat, concură la a impune o situație care să provoace efecte negative, pe termen lung.

Noile planuri-cadru propuse, spre discuție, de oficialii din educație, par să confirme decăderea prestigiului științific al umanioarelor, la noi și aiurea. Habar n-am dacă chestiunea e dirijată sau nu, dar insistența pe ea, acțiunile concertate și efectele vizibile mă determină să întrevăd conspirații acolo unde, poate, nu e cazul. Treptat, marginalizarea disciplinelor umaniste în spațiul public, problemă asupra căreia s-a tot atras atenția, s-a mutat în școală, în locul de unde pleacă totul, adică. Încă din anii ´70 ai secolului trecut, nume mari din zone foarte diferite, academic și geografic (Allan Bloom, Harold Bloom, Michel Hénry, George Steiner, Tzvetan Todorov), au vorbit despre pericolele multiculturalismului, ale delirului tehnologic și ale corectitudinii politice. Lucrurile nu stăteau, încă, atât de rău ca acum. Astăzi, argumentele de relevanță a pieței de muncă, de scădere a interesului general, de prioritate digitală, de modernizare tehnologică sunt tot atâtea motive invocate pentru ca domeniile umaniste să fie din ce în ce mai periferice. Gratuitatea și ineficiența lor imediată au dus la o ajustare a legitimității în funcție de interesul public. Ca și cum publicul ar fi o instanță perfect valabilă, până la capăt, ca și cum nu pericolul consumismului pseudo-cultural și al analfabetizării generale ar fi cauzele despiritualizării omului contemporan, ci un fel de bun simț comun, care funcționează de la sine, evoluează de la sine și e un dat absolut. În realitate, exact formarea, adică educarea dirijată metodic e cea care setează spiritul în coduri culturale cu valabilitate și eficiență de lungă durată. Exact școala (alături de celelalte mijloace de propagare culturală) e cea care trebuie să inițieze și să ridice indivizii, când societatea gregară și imprevizibilă coboară standardele mult sub condițiile unei umanități conștiente de statutul ei normal.

Nu contest necesitatea priorităților tehnice și economice, nu contest importanța unei educații care să cuprindă toleranța, deschiderile intelectuale, operabilitatea internautică, ecologia, educația civică și alte ”îndemânări” contemporane. Dar mă îndoiesc că ele trebuie să înlocuiască discipline care, de veacuri, au asigurat dezvoltarea gândirii libere, performarea reflecției și a simțirii rafinate, consolidarea impulsurilor identitare și indispensabila cunoaștere a ceea ce au gândit, acționat și creat cei de dinaintea noastră. Numai un cetățean cult nu e manipulabil și gândește critic, fiindcă știe ce s-a întâmplat cu cei care au gândit și acționat înaintea lui, fiindcă a avut contact cu ”poveștile” care-l privesc, ca om, fiindcă a experimentat reale și posibile universuri, în marile cărți care le-au depozitat. Și un cetățean cult își vorbește corect limba, gândește bine și se exprimă cum trebuie. Istoria, literatura, filosofia, filologia sunt disciplinele care, chiar dacă nu au o relevanță imediată, asigură, pe termen lung, o adevărată formare intelectuală și spirituală. Sunt necesare competențele tehnice, sociale, manageriale și digitale, sunt necesare interdisciplinaritatea și cumularea logică a informațiilor, dar ele nu produc nici rafinament interior, nici etajări intelectuale, dacă nu sunt secondate de principalele tradiții umaniste. Decorativismul umanioarelor e numai aparent, căci ele nu înseamnă un șir de autori, titluri, evenimente, realități (identificabile și imaginate), frumuseți și personalități creatoare. Sunt și așa ceva, poate, dar e vorba mai degrabă de experiențe complexe, de adevăruri trecute, de răgazuri sufletești, de lupte împotriva trivializării și a morții. Dacă există un progres al omenirii, el e numai aparent tehnic, el e mai ales spiritual.

Ilustrație pentru romanul ”Brave New World” al lui Aldous Huxley

(propusă de Dan Green pe cargocollective.com)

Poate că latina e o limbă moartă și deloc necesară. Poate că limba și literatura română s-ar putea lipsi de o oră, căci, nu-i așa?, toți cam știm să vorbim, de când comunicarea s-a generalizat pe net, iar lumea operelor de ficțiune plictisește și nu e chiar una adevărată. Poate că istoria e o disciplină prea „națională” și învechită, prin faptul că se ocupă de lucruri care au fost și care nu-i mai interesează pe tinerii prea ”recenți”. Poate că filosofia, religia și gramatica sunt prea abstracte. Poate că da, ele trebuie ori reduse, ori cumulate sub alte ”umbrele” teoretice, ori de-a dreptul eliminate.

Dacă așa e și se va proceda, în consecință, atunci să nu ne așteptăm, în următorii zeci de ani, să mai avem cu cine vorbi pe stradă altceva decât cotidianități futile, și acelea paratactic, sacadat, într-un limbaj hiper-abreviat. Va fi plin de experți IT, de manageri de mari corporații, de mici și simpli meșteșugari, de administratori de mall-uri, de legiști și alcătuitori de proiecte, de jurnaliști ieftini, de specialiști în tot felul de discipline inter și multiculturale, care știu de toate și nimic esențial. Dar nu vom mai ști de unde și dinspre cine venim, nu ne vom mai putea defini experiențele, senzațiile și ideile, nu vom mai recunoaște un fond comun de trăiri, de vise, de lipsuri, de boli și de percepții, nu vom mai avea la ce ne raporta. Moartea ne va surprinde fericiți, prosperi, pricepuți și incapabili să reacționăm la angoase. Vom fi cetățeni universali, identici, nediferențiați de vreun trecut, dar încrezători în viitor. Orice suferință va fi o problemă soluționabilă, tehnic vorbind, sau neglijabilă, în statistica rece a suferințelor tuturor. Brave New World, vorba lui Aldous Huxley, încă din 1932!

Aliniați și corecți politic, s-ar putea să fie prea târziu să mai facem ceva. În cazul în care vom deveni conștienți că trebuie făcut ceva.

Foto cover: Peter Bruegel cel Bătrân, ”Turnul Babel”, 1563 (en.wikipedia.org)