Banalitatea răului și puterea cuvântului care-l numește

Privind chipurile unor Alexandru Vișinescu sau Ion Ficior, anchetați nu de mult (tardiv, din păcate) pentru crime împotriva umanității, am observat o puternică aparență. Ei sunt (nu-i așa?) oameni obișnuiți, niște bătrânei cu figuri comune, de pensionari respectabili. Stau laolaltă cu alții ca ei, într-un București al sutelor de bătrâni care ”și-au trăit traiul, și-au mâncat mălaiul”, și acum se bucură în liniște de senectute, aproape uitați, anonimi, în masa uriașă a bătrânilor respectabili din jur. Eventual, exact alături de cei cărora le-au distrus destinele sau de urmașii acestora, care au avut, la rându-le, de suferit și de ținut minte. Au vecini binevoitori, plătesc întreținere, își cumpără medicamente, sunt vizitați de copii și de nepoți, merg la piață, se uită la televizor, comentează faptul politic și cotidian, au opinii clare și nedezmințite despre orice, au chiar câteva povești interesante despre trecut. Nu le spun decât dacă-i întreabă cineva. Poartă pălărie, palton, sacou, cravată, pantaloni un pic cam largi și pantofi de modă veche. Nimic n-ar spune că, în tinerețe, au făcut ce au făcut: au schingiuit, au condamnat, au adus moarte și suferință, au servit un regim criminal, în numele căruia au făcut rău gratuit semenilor lor.

Acelorași aparențe se supun și cei chemați să răspundă, zilele acestea, pentru mineriadele din 1990. (Bine ar fi să răspundă pentru tot ce-a însemnat realitate politică românească, în nebunia acelor ani, o realitate pentru care suntem ceea ce suntem, în prezent!). Și atunci au suferit oameni, și atunci au murit tineri, și atunci au fost îngropate speranțe și s-au zădărnicit idealuri care fuseseră proaspăt câștigate cu sânge. Aproape nimeni nu i-a tras de mânecă, după 1990, cu adevărat, nimeni nu i-a oprit să rămână persoane publice, să fie aleși, să iasă la televizor, să dea lecții, să aibă funcții, să ne spună propriile povești despre ”ce-a fost, cum a fost”, să rămână persoane cât se poate de onorabile, în rând cu toți cei care merită o pensie, după o viață în slujba țării.

Toți acești pensionari respectabili dovedesc încă o dată cât de crudă și de ironică e istoria, atunci când, așa cum spunea Hannah Arendt, pune în scenă ”banalitatea răului”. Câți ar mai fi tentați, astăzi, văzându-i cât de inofensivi arată, să mai simtă că vreo pedeapsă penală ar mai rezolva ceva, că ar mai răzbuna pe cineva, că ar mai restabili vreun adevăr? Și dacă ei, pensionarii respectabili care sunt, ar fi închiși ACUM pentru ce au făcut ATUNCI, ce s-ar mai rezolva, oare? Sunt bătrâni, ce-a fost a fost, dacă nimeni n-a fost în stare să-i întrebe ceva atâția ani, cu faptele încă proaspete în memoria publică, ce se mai rezolvă acum, condamnându-i? Dați-le pensia meritată și lăsați-i să se bucure de iluzia unei purități morale cu care s-au iluzionat mereu – cam asta ești tentat să spui. Lumea, oricum, a cam uitat, lacrimile celor în cauză s-au uscat de mult, istoria merge înainte, cu bunele și relele ei, ca-ntotdeauna.

Și totuși, pentru unele fapte, niciodată târziul nu-i prea târziu, indiferent cât de estompat și de banal pare răul săvârșit odinioară. Mai ales când e cineva care a continuat să vorbească, să strige, să lupte.

La scara unei etici principiale, iar nu instrumentate temporal, însuși faptul tardiv al rostirii adevărului e un act de dreptate. Dacă nu vor fi condamnați, dacă faptele lor s-au prescris, dacă ACUM l-a îngropat pe ATUNCI, macularea publică reprezintă o reparație morală. Simbolică, dar necesară. Arătați cu degetul, scoși la lumină, trași de guler, interogați, obligați să răspundă, pensionarii respectabili care și-au ”spălat” trecutul își arată, în sfârșit, adevăratul chip, chiar dacă rămân acasă și par astăzi inofensivi. Dacă n-au plătit aici, vor plăti dincolo sau măcar vor fi eroii negativi ai posterității, în manualele de istorie ale viitorului. În cazul lor, cuvântul care strigă e mai puternic decât fapta care a amuțit, esența e mai tare decât aparența, dreptatea învinge timpul, atât de indiferent moral. Îi vom numi, îi vom ști, îi vom băga în poveste, și asta va fi de-ajuns!