Ar fi putut fi

Volumul de debut al Ioanei Crețoiu produce o experiență contrariantă. Pornește foarte promițător, cu șase scurte povestiri de foarte bună calitate, apoi decade, treptat, în celelalte cincisprezece, până la limita banalității. Astfel, Alegeri dificile (Polirom, 2016) își acoperă perfect titlul, din nefericire. E greu să te hotărăști ce impresie să păstrezi, la finalul lecturii. Ai vrea ca toate textele să fie la fel ca primele, să-și păstreze ritmul narativ și ofertele imaginare, căci începutul unei cărți de proză e întotdeauna important. Dar constați, dezamăgit, pe măsură ce citești, că restul povestirilor contrazic flagrant pornirea. Rămâi, așadar, cu un gust amar, cu așteptările înșelate și cu senzația unor posibilități ratate.

Textele sunt grupate în trei secțiuni, pe criterii tematice. Prima, Frunze spulberate, e cea mai reușită, am spus-o deja. E vorba de un univers puțin abordat în proza scurtă, de la noi, atâta câtă e: lumea anilor de comunism, privită printr-un vitraliu nostalgic și fragmentat în sectoare. Câteva familii conviețuiesc greu, îngrămădite într-o aceeași casă, unde aromele de la bucătărie, tabieturile personale și mai vechile speranțe spulberate concură în viziunea unei naratoare grijulii cu hrana fetelor proprii. Aventura drumului la mare, în anii 1950, dezvăluie aspecte ale vieții de familie, în primii ani ai socialismului autohton, când șantierele și mobilizările erau omniprezente. Câțiva copii găsesc o distracție în a urmări pe o gaură făcută special în perete gesturile intime din baia unui cuplu, pentru ca apoi, după plecarea protagoniștilor, să verifice la fața locului, după tot felul de urme senzoriale, cât de adevărate le-au fost observațiile trunchiate. O casă din copilărie e evocată din unghiul a trei simțuri, văzul, auzul și mirosul. ”Tovarășa învățătoare” e foarte dezamăgită de prezența unei cărți, printre cadourile cu ocazia ”Zilei Internaționale a Femeii”, deoarece primise, în rest, spre încântarea ei, parfumuri, șampoane și săpunuri. Un nou și original coleg însuflețește, un timp, atmosfera feminină dintr-un friguros birou de proiectări, gătind o memorabilă salată orientală. Detaliile, culorile, portretele, psihologiile, evenimentele sunt bine prinse în pasta unui epic alert, în fraze scurte, plasate strategic în poziții foarte favorabile cititorului cu ceva experiență prozastică.

Dau câteva exemple de asemenea frazare concentrată, marcă a unei proze bine conduse, din start. Iată cum încep unele: ”În ziua plecării, copiii erau treziți foarte devreme, când afară era încă întuneric” (Batistele tatălui); ”În fiecare joi, după-amiaza, la ora șase fix, familia Floricel suna la soneria de la intrare” (În fiecare joi); ”Era ora șapte și cinci minute dimineața când Marian Tomescu și-a scos canadiana și a atârnat-o în cuier, mârâind un fel de «bună dimineața» în timp ce se îndrepta spre biroul din colțul atelierului” (Salată orientală). ”Frunzele spulberate” ale memoriei risipesc, pornind de la asemenea incipit-uri, câteva reușite piese despre o lume apusă, dar fermecătoare, în aspectele ei intime. Ca declanșatoare, propozițiile inițiale funcționează din plin.

Celelalte secțiuni ale cărții schimbă registrul, mutând decorul majoritar în modernitatea imediată. Insectar se concentrează, încă rezonabil, pe crochiurile a trei ”pișcotari”, indivizi care supraviețuiesc din prezențele la evenimente mondene și culturale la care se servește mâncare și băutură. La ciuperci și Timpuri noi, însă, decad lamentabil într-o proză stângace, cu secvențe naive și replici false, seci, lipite, parcă, de personaje care nimeresc aiurea (inclusiv aiurea estetic) în avatarurile imprevizibile ale lumii prezente. Avem câteva excursii montane (trei) la și printre ciuperci (fără nicio miză narativă) și alte câteva incursiuni într-un evenimențial care e tratat previzibil, cabotin, fără substanța generoasă a textelor din prima parte. Câteva dintre subiectele ultimei părți: un cătun al izolat al văduvelor bătrâne și singure e animat de un tânăr investitor, adoptat, neoficial, de femeile lipsite de familie; un șofer de taxi se dovedește un pușcăriaș care se grăbește în trafic nu ca să le ducă pe mamă, bunică și nepoată la destinație, ci numai ca să nu întârzie la apelul de la penitenciar (surpriza e că singura care ghicește, luându-se după argoul folosit de bărbat, e fetița); un specialist entomolog găsește întâmplător o specie rară de fluturi migratori și se căsătorește cu cea împreună cu care-i găsise; un sculptor își transportă lucrările grele dintr-un loc în altul și-i plătește pe transportatori cu statuia fostului dictator Ceaușescu. Unele dintre subiecte sunt foarte ofertante, de altfel. De pildă, în Tufa de liliac, naratorul retrăiește subit un trecut familiar, într-o casă vintage, dar, în final, ne dezvăluie, lipsit de tact, că a fost vorba de un vis stârnit de demolarea unei case și de mirosul liliacului crescut în fosta ei curte. În Acasă, revenirea în România a unei femei (amuzantă metoda personajului de-a aduce haine pentru cadourile celor dragi: îmbrăcându-le una peste alta, ca să rămână spațiu pentru medicamente în valize) îi produce o dezamăgire stârnită, cum altfel?, de invazia cerșetorilor obraznici. Și finalul, fără niciun clenci: ”Marina a înțeles și se îndepărtează. Nu vrea să audă mai mult. Totodată, nu poate să nu se întrebe în gând ce-ar fi făcut ea. I-ar fi dat bani acelui necunoscut? Dar dacă acestea chiar avea nevoie de ajutor? Brusc, se simte obosită și vrea să se întoarcă cât mai repede la ea acasă, în noua ei țară”.

Revenind la ruptura valorică dintre începutul și restul volumului, aș fi tentat să cred că, poate, autoarei îi sunt incomode subiectele contemporane, unde, e-adevărat, realitatea e mai subtilă, mai complexă și mai pretențioasă. Poate că i-ar fi ieșit ceva unitar, dacă ar fi păstrat aura melancolică retro, bine susținută-n cuvinte, din primele povestiri. Nu știu sigur dacă-i așa. Ce mi se pare evident e că această carte ar fi putut fi una bună. Doar circumstanțele atenuante ale unui debut o mai salvează.

(text apărut într-unul din numerele de vară ale revistei ”Convorbiri literare”)