Ambigen, autist și imprevizibil

Poetica celuilalt volum din 2016 al lui Alex Văsieș era conturată chiar în textul eponim: ”Instalația cu lumini albastre, o văd seara înainte/să adorm, e mai puternică decît mine./Îmi va rezista. O închid în beci o sută de ani și ea/tot va lumina. Eu o văd seara cînd mă uit în sus./Eu nu voi mai lumina din persoana mea.//Numai să apară cineva să mă răsfețe,/să-mi facă plăcerile retorice, în scurt-/circuitul neînțeles și de asta îngrozitor în creștet./Scut energetic pentru un băiat supradotat care nu/iese în lume. Și care nu sînt eu.” (Instalația) Aveam acolo conștiința unui fel de autism care periclita discursul, a unui eu care s-a predat defetist eonului contemporan. Scufundat la limita vizibilității, gonflat de inextricabile, depășit de realitate, eul era aproape mat, inclusiv pentru el însuși.

În placheta Oana Văsieș (Charmides, Bistrița, 2016), procesul de opacizare e dus până la capăt și e anunțat atât de perechea ambigenă autor-titlu (nu importă aici implicațiile biografice), cât și de ruptura stilistică dintre cele două secțiuni. Ermetism, paratactic, neo-avangardism, efect holografic spontan al imaginilor (în locul interesului pentru senzațiile simbolizate de ele) – cam așa s-ar putea caracteriza prima secțiune. Ceea ce contează e doar ceea ce se susține vizual, doar ”țiuitul cald dinăuntru”, nu și melodia. E o poezie-colaj, bazată pe asocierea stranie dintre regnuri, o poezie în care cuvintele caută obsesiv nu coerența mesajului, ci antonimia, paradoxul. Principiul e digital, imprevizibil ca-n Instalația, doar că de data asta mecanismul funcționează ca să oblitereze și mai puternic referințele clare, prea convenționale. ”Realitatea moale și insalubră” poate fi reglată oricum, din setări, dintr-o omnipotentă ”Rețea” transpersonală sau din butoanele unui ”late night-show”, în care nu se știe ce va dezvălui sacadarea intenționată a luminilor sau rotirile bruște ale potențiometrelor. Eul poetic, excedat de povara tuturor modernităților, dispare deleuzian sub ”sictirul subiectului nesatisfăcut”, lăsând să vorbească doar ”miezul pupilei”, și așa se explică de ce nu există niciun peisaj dominant, care să alcătuiască vreun fundal. Sunt frânturi din toate, alcătuind un imaginar hermafrodit, o combinatorică a senzațiilor tactile-sonore-vizuale, deplasate pe plaja largă dintre rural-urban, celest-terestru, extim-intim, real-digital. ”Cronometru” și ”minune” sunt bornele ce deschid și închid, relevant, la un moment dat, un poem. Iată exemple în care am subliniat cuvintele din câmpuri lexicale voit distanțate: ”Prima afacere/compactă/și care e blocaj/prăbușire în mortar/ticăit necesar introspecției și vibrațio/în zonă fină de autism”; sau: ”în grădină cad prune/ca grindina/cineva cu o bâtă în mână și cu tricou rock/râde și se uită mai departe”. Atunci când apare, metafizica e expediată în formulări vagi (”îngăduința superioară”, ”un fior de nicăieri”, ”ordine și har”), sunt rare și zonele de concret (”prietena mea sapă o groapă/pe tricou transpirația delimitează șoldurile/o pată mare ca o mască topită pe abdomen/soarele bate tot mai tare”), iar lipsa titlurilor dă impresia unui megapoem compact, mozaicat, un ”flux masiv și diferențiat”, aglutinat din flash-uri disparate și impersonale.

A doua secțiune (are titlu − Fete din România) e expresionistă, senzațiile explodează refulat, discursul e mai colocvial, mai relaxat, mai referențial. Atât cât există, neo-avangardismul e soft, poetul face un pas înapoi înspre primordial (zăpada, soarele, liniștea, pădurea, noaptea), apar câteva personaje tinere care se mișcă într-un peisaj recognoscibil, cu o toponimie antică, de unde tonul ceremonios. Asumarea fățișă a unui eu feminin (”M-am simțit înălțată într-un mod teribil”) ambiguizează, din nou, dar, simultan, amplifică grila afectivă (se-ntâmplă câte-o plimbare, o întâlnire, se face dragoste, se declară sentimente), perspectiva devine tandră, apropiată de potențialul estetic al lucrurilor simple, care trezesc ”vibrația interesului”. ”Diviziunile și contradicțiile reale ale acestei lumi” sunt rezolvate printr-o interioritate fantastă, imponderabilă, securizantă (”Un băiat care stă la țară/Și când nu e la țară/Cercetează înăuntrul lui/Îngeri aurii pe fundal albastru”). Nu știu dacă această întoarcere la coerență e ironică sau doar afirmă pur și simplu o diversitate imaginară, egal valabilă cu cea din prima parte. După jocurile inițiale cu antitezele, tipice, altfel, unei supermoderne ”instalații”, poetica volumului se încheie retro. Și asta poate nu-i chiar atât de surprinzător, pentru un eu ambigen.

Între colegii post-douămiiști (Vlad Drăgoi, Radu Nițescu, Vlad. A Gheorghiu, Ștefan Baghiu), Alex Văsieș pare cel mai experimentalist, cel mai puțin dispus să se lase prins de previzibilități. Să sperăm că nu a epuizat terenul, căci Oana Văsieș e o carte de poezie absolut frecventabilă.

(text apărut într-unul din ultimele numere ale revistei ”România literară”)