Album Cioran

Nu ştiu dacă filmul documentar despre Cioran al lui Gabriel Liiceanu şi Sorin Ilieşiu, realizat în 1990, a prelungit aureola cărţii cu textul (şi titlul) aproape omonim sau invers. Oricum, au mers împreună, indiferent de raportul de anterioritate dintre ele (prima ediţie a cărţii Itinerariile unei vieţi. Apocalipsa după Cioran a apărut în 1995). Amândouă au lăsat, cel puţin pentru concetăţenii săi, cea mai frumoasă efigie a scepticului din rue de l’Odéon. Din peliculă se vedea un bătrân frumos, fascinant ca un poet romantic, cu părul sur, bogat şi înfoiat, cu ochi pătrunzători şi vorbă spectaculoasă, dar timidă, aflată parcă în tatonarea cuvintelor şi a ideilor. Se mişca ezitant, într-o limbă veche, iubită cândva şi nefolosită de mult. În carte aveam o „poveste” extraordinară despre traseul biografic şi intelectual al celui ce elaborase „opera care avea să devină conştiinţa nefericirii noastre”. Obiectivul l-a surprins, în cea mai mare parte, în celebra cămăruţă îngrămădită a pitoreştii sale mansarde de sub cerul parizian. Comentariul lui Gabriel Liiceanu constituia fundalul narativ al documentarului, de fapt adaptarea cinematografică a eseului care va apărea în carte, alături de transcrierea interviului.

Atunci, imediat după dispariţia regimului care cenzurase tot ce era gândire liberă, filmul reprezentase, pentru mulţi, o binevenită restituire a unui autor faimos, cunoscut mai mult din auzite, dar şi o binefăcătoare baie de spirit autentic, respirând aerul tare al generaţiei lui Noica şi Eliade. Cioran era, poate, cel mai rebel dintre generaţionişti, dotat, deopotrivă, cu luciditatea şi cinismul boemului de profesie, dar şi cu lirismul tăios al formulărilor şocante şi definitive. Liiceanu a încercat, în textul său, să relaţioneze biografia şi ideile gânditorului din Răşinari, şi a reuşit. Eseul şi interviul se completează (şi se revelează) reciproc, ca şi cum intervievatul şi-ar fi găsit cel mai bun hermeneut. Acesta încearcă să surprindă, prin referinţe comune discuţiei din faţa camerei de filmat, ivirea „românească” a unui filozof incandescent, cu toate „bolile” personale şi colective ale timpului său, să explice transformarea lui într-un autor de succes, la Paris, şi să-i contextualizeze paradigmatic ideile. Viaţa, opiniile şi opera lui Cioran capătă, în textul lui Gabriel Liiceanu, unitatea perfectă a unui destin intelectual de excepţie, cu sensurile bine decriptate şi depozitate într-un discurs-portret. Chiar mă întreb dacă nu cumva această alcătuire compozită à la Sainte-Beuve, viaţă şi operă, deopotrivă, nu precede, ca exerciţiu literar, proza autobiografică de mai târziu, cea din Uşa interzisă, Scrisori către fiul meu sau Întâlnire cu un necunoscut.

Dincolo de altele (rolul copilăriei în Răşinari, al Sibiului, al familiei, formarea universitară bucureşteană, opţiunile politice de tinereţe, prieteniile, influenţa germană), miezul tare al demonstraţiei din cartea lui Liiceanu rezidă, îmi pare, în clarificarea saltului produs în scrisul lui Cioran prin trecerea de la limba natală la cea franceză. E singurul aspect asupra căruia mă voi opri, pe larg. Acest salt explică atât fascinantele mişcări existenţiale interioare, cât şi plasarea într-o tradiţie a nihilismului filozofic european.

Încercând să traducă din Mallarmé, în 1947, după opt ani de rezidenţă franceză, Cioran ar fi suferit, susţine autorul, o „comoţie lingvistică”., ar fi făcut o „experienţă a ireductibilului”, percepându-şi „întreaga alteritate”. Limita atinsă era stimulată, în primul rând, de limita unei limbi cu care se confrunta şi, simultan, a uneia la care trebuia să renunţe. Era vorba de „o moarte şi de o reîncarnare în alt trup lingvistic”. Imediat se va produce saltul identitar şi idiomatic, confirmat prin debutul fulminant în cultura franceză cu celebrul Précis de décomposition, în 1949. Primirea care i se face va răzbuna cu vârf şi îndesat orgoliul uriaş al metecului venit dintr-o cultură minoră. Liiceanu observă că ceea ce i s-a întâmplat lui Cioran nu seamănă deloc cu evoluţia altor omologi exilaţi, precum Canetti, Conrad sau Nabokov. Cioran a accesat rapid statutul unui scriitor de succes, în condiţiile în care Camus şi Sartre încă erau vocile la modă, în existenţialismul francez al vremii. Radicalitatea şi autenticitatea „ţipătului rafinat” al lui Cioran au fost preluate fără ezitare şi au constituit o binevenită „cură de deziluzionare” pentru intelectualitatea ţării de adopţie. Norocul lui Cioran, susţine Liiceanu, citându-l, a fost acela că Franţa a avut un sceptic ca Montaigne şi nu un isteric ca Luther. „Nici una dintre convulsiile istoriei nu reuşise să anuleze aici tradiţia neutralităţii spiritului şi a unei dezabuzări superioare. Apărută în Franţa, cartea aceasta cu inflexiuni pyrrhoniene venea deci de departe şi căpăta altă autoritate decât aceea pe care o poate furniza o fericită potrivire de moment. Din această pricină, izbânda Tratatului nu a fost o chestiune de modă; cu această carte, Cioran regăsea acel loc al solitudinii sceptice în care singura certitudine este că nu mai poţi fi înşelat. Obnubilării sistematice Cioran i-a răspuns cu un delir al lucidităţii şi aşa, prin acest şoc de proporţii, inteligenţa franceză şi-a redobândit familiaritatea cu o constantă uitată a propriului ei spirit. Ea a simţit radicalitatea Tratatului, deci forţa lui de a atinge rădăcina, şi de aceea l-a preluat fără ezitare”. Premiul oferit în 1950 pentru carte nu avea cum să fie refuzat, singurul, de altfel, nerefuzat, după cum se ştie. Odată acceptat ca voce distinctă, Cioran se va retrage din nou în personajul care muşcă Creaţia din umbra mansardei sale şi se va ţine departe de beneficiile pecuniare ale onorurilor. Ele l-ar fi scufundat într-o pulsaţie intelectuală inutilă, deşi, paradoxal, nu s-a ţinut departe de numeroasele interviuri.

Raportat la debutul românesc, cel francez, dacă a schimbat limba şi tonul, nu a schimbat, însă, viziunea. Tratatul de descompunere a adus aceleaşi „intuiţii originare” ca şi Pe culmile disperării. Discutând problema identităţii concepţiilor lui Cioran, Liiceanu îl aseamănă cu Kierkegaard şi cu toţi gânditorii care, „specializaţi în paradox şi contradicţie, trăiesc simultan ceea ce alţii, stăpâniţi de superstiţia coerenţei gândirii, experimentează sub forma marilor deziceri succesive”. Totuşi, deşi vădeşte un „imobilism al viziunii”, scrisul lui Cioran de după Tratat a marcat un punct de ruptură, unul legat de renunţarea la credinţa unui raport individual sau colectiv între ideal şi faptă. În numele oricărui ideal, orice acţiune devine lispită de sens, la Cioran, iar coerenţa de viziune e numai aceea a unui scepticism radical. De aceea trecutul românesc, cu toate implicările sale, a fost privit, de atunci încolo, ca o rătăcire, ca o agitaţie ridicolă. „Cioran este acum altcineva”, notează Liiceanu. „Diferit şi străin, el nu se simte în raport cu alţii; Cioran îşi este sieşi străin. Străinul, subiectul agitaţiei, trebuie reprimat, trebuie redus la tăcere; de aici nevoia unei mutaţii lingvistice. Limba română nu e părăsită în numele unei judecăţi de valoare, ci în numele unui divorţ existenţial în care ea a fost doar întâmplător amestecată. Permanent omagiată, ea este lăsată totuşi în urmă pentru alaiul ei de implicaţii afective şi de asociaţii involuntare”. Răceala logico-juridică a limbii franceze a fost preferată poeticităţii idiomului originar, pentru o disciplinare a expresiei. Dar temperamentul cioranian va rămâne acelaşi, incandescent, „vecin cu isteria”, zăvorât în lipsa oricărei credinţe aservite.

Itinerariile unei vieţi: E.M. Cioran. Apocalipsa după Cioran (Humanitas, 2011) reproduce, într-un format extrem de prezentabil (foaie velină, dimensiuni mari), mai vechile ediţii, cu adaosuri semnificative: fotografii de familie, instantanee din viaţa particulară, imagini de epocă ale Răşinariului, Sibiului şi Parisului, reproduceri de documente şi manuscrise, acreditate, fiecare, dedesubt, cu câte un comentariu sau un citat relevant din opera lui Cioran. Peste toate acestea vin impresionantul capitol final despre moartea gânditorului şi interviul luat în 1994 lui Simone Boué (reţin de aici interesanta afirmaţie legată de pesimismul partenerului ei de viaţă: „nu cred deloc că îi scăpa frumuseţea lumii…”). Avem, acum, prin cartea lui Liiceanu, un veritabil „album Cioran”.

(text apărut într-unul din numerele pe 2011 ale revistei ”Convorbiri literare”)

(sursa foto: spynews.ro)