A face din verosimil neverosimil

Când hotărăști să scrii o carte despre tine, despre ce-ai trăit, până la un punct, având încă ani în față, vrei să faci un bilanț. Tragi o linie, însumezi și mergi mai departe. Pentru un scriitor profesionist, asta are un dublu rol: te menține tehnic în formă și îți ordonează biografia într-o poveste publică. Alta decât cele pe care deja le-ai publicat. Mai departe, odată cartea scoasă, chestiunea se bifurcă: biografia ta poate interesa maximal sau poate fi una dintre multe altele, deci cu minim impact. De dorit e prima variantă și ea funcționează dacă ești un scriitor de prim raft, adică foarte cunoscut, aproape clasicizat (asta nu e neapărat o chestiune axiologică, ci mai degrabă ține de imprevizibilitatea pieței literare). A doua variantă poate deveni prima dacă textul autobiografic e atât de bun, estetic vorbind, încât să aibă un efect imediat, unul care să spargă convențiile relativ cuminți ale memorialisticii și să depășească o poziție publică prea discretă. Asta înseamnă că autobiografia trebuie să forțeze limitele verosimilității (cerute de genul abordat) printr-o captivantă poveste, prin rememorarea unui destin excepțional și a unei lumi cu adevărat fascinante.

E ceea ce se întâmplă cu volumul lui Traian Dobrinescu, Nu te opri, nu te întoarce (Cartea Românească, 2016). Variatele ”calități” publice ale autorului (prozator, parlamentar, om de afaceri, jurnalist, corespondent de război în Transnistria, călător în taigaua siberiană) descind direct din viața-i tumultuoasă și, dacă nu l-au recomandat prea tare, până acum, o vor face, cred, de acum încolo. Versatilitatea uimitoare a postúrilor lui existențiale au determinat și versatilitatea unei tipologii umane care tinde să se transforme, pe măsura desfășurării rememorării, într-una literară, de ”personaj”. Eul-narator își joacă propria-i credibilitate exact când povestește cele mai greu de crezut evenimente, de aici și aura cvasi-ficțională de care tocmai am pomenit. ”Viața mea ca subiect de expunere literară”, ”desacralizarea trecutului prin povestire”, teama de-a se crede că ”face din verosimil neverosimil”, ”rușinea de-a mărturisi că așa s-a întâmplat”, spune, la un moment dat, autorul, teoretizându-și precaut demersul. Dar noi, cititorii, respectăm pactul autobiografic: cel care povestește e totuna cu persoana reală, care a scris și a semnat coperta. Poate că vârsta (autorul e născut în 1949, într-un sat din Vâlcea) n-ar fi fost propice (încă) pentru redactarea memoriilor, dar avatarurile unei vieți eminamente ”de roman” au trezit (în el însuși sau în cei care, cunoscându-l îndeaproape, l-au îndemnat să scrie) nevoia de a-i pune pe hârtie etapele. Rezultatul e un veritabil Bildungsroman, din care nu lipsesc nici insațiabilele aventuri erotice, nici însetatele aglutinări intelectuale, nici folositoarele cunoașteri de oameni și locuri, nici impresionanta saga familială. E o viață completă, cu bune și rele, cu cele trupești și cu cele spirituale, cu scopuri propuse care sunt adesea încălcate și cu soluții improvizate, de multe ori, pe moment. Un singur impuls pare să străbată narațiunea: dorința de a spune totul, chiar totul, fără menajamente și pudibonderii. Iar curajul de-a re-înțelege lucruri altădată neclare, multe dintre ele aproape de nepovestit prin tăietura lor șocantă și crudă, e recunoscut, dintru început.

Aș zice că nimic din ce-i omenesc nu-i e străin autorului: o copilărie și o adolescență pendulând între munca brută, alături de familia rurală, și viața la secția umanistă a unui liceu vâlcean ales din pasiune; o studenție clujeană a cărei boemă e literară și viscerală, în același timp; vacanțe în care citește, pregătește examene, curăță via, seduce fete sau câștigă bani din tot felul de aranjamente riscante. Viitorul e mereu incert, prezentul e mereu surprinzător, trecutul condiționează iarăși și iarăși faptele actuale. Eroul e-n stare să sape pământul și să care saci, dar și să ia premii la olimpiada de literatură și să citească disperat, fără program. Cu un fizic ofertant, ca sportiv practicant, nu-i sunt străine inițierile erotice cu cele mai neașteptate personaje – proprietara mai în vârstă a casei în care stă cu chirie, ca licean, ușuratica soție a fiului aceleiași proprietare, tânăra, frumoasa și singuratica profesoară de limba română, turistele străine întâlnite la mare, o colegă sau alta. Din când în când, ca să se mențină în formă și să apere onoarea câte unei situații, se bate crunt în cârciumi, trage câte o beție sau face câte o boacănă pentru care suferă și din partea școlii, și din partea tatălui prea autoritar. Într-o viață care-l aruncă ici-colo, are timp să observe transformările profunde prin care trece România, după Al Doilea Război: colectivizarea, ideologizarea învățământului, pauperizarea populației urbane, extinderea mediocrității umane, șantierele, lipsurile, luxul ilicit, salvarea prin cultură, omniprezența Securității. Dispare un mod de trai (întruchipat, printre alții, de bunicul), dispar povești și tradiții, valori și simboluri, pentru a lăsa loc unei istorii care se scrie și se trăiește altfel. În lumea nouă de dincolo de marginile protectoare ale satului natal, direcțiile nu prea se întrevăd, acoperite de avântul trâmbițat al comunismului. Mânat de un demon atavic, eroul se mișcă haotic, impredictibil, însetat de experiențe și de pericole pe care nu le evită, dimpotrivă, le provoacă. Notează, la un moment dat: ”Cum nimic consistent și logic nu mă putea cuceri, mă lăsam ademenit de orice lucru care îmi părea miraculos, șocant, primejdios, rareori pașnic. Când oboseam de atîtea travestiuri și de atâtea drumuri necunoscute, opream doar ca să respir. A trebuit să treacă mulți ani ca să înțeleg unul din misterele vieții: apa oricum te scoate undeva, apreciindu-ți puterea de-a înota. Singurele lucruri de înțeles la mine sunt cele de neînțeles”. Caracterul spectaculos al aventurilor prin care trece justifică, probabil, asemenea inserturi metabiografice. Dușman al rutinei, al convenționalului, al ”tiparului ca formă a captivității”, eroul-narator a căutat să evite drumurile bătătorite de alții. Asta se vede nu numai în acțiunile personale. Sunt în carte numeroase scene și întâmplări străine biografiei sale, dar care manifestă aceeași spectaculozitate de roman (între ele, jafurile bandei de tâlhari între care se găseau rude apropiate ale familiei sale, instantanee comice surprinse printre consăteni, viața tulbure din coloniile de muncitori unde fusese repartizat, ca profesor, sau încurcatele lupte ”antiteroriste” din Râmnicu-Vâlcea, în timpul Revoluției din 1989).

Ce avem, deci, în eposul autobiografic al lui Traian Dobrinescu? Viața absolut memorabilă a unui copil al veacului, surprinsă din copilărie până în jurul vârstei de 40 de ani. E redată migălos, cu încetinitorul, aș zice, etapă cu etapă, pentru a-i lăsa multiplele savori să radieze. E drumul sinuos al devenirii unui scriitor, care n-a știut niciodată că va deveni scriitor și că cineva îi va lua în serios textele. De aceea n-a căutat să-și confecționeze o biografie culturală, gravă, care să conveargă, cabotin, dinspre viață spre cărți. Cele mai multe dintre avatarurile ei nici nu-l anunțau, prin duritate, pe scriitorul de mai târziu. Abia după așezarea convențională (până la urmă) în propria familie și în propriul cămin, autorul se oprește special și, pare-se, pentru un timp mai lung, în lumea culturii, pe care o căutase și o dorise atât. ”Așadar, investesc bani și timp, întrucât nici cărți nu am găsit în casă la naștere, nici timp călăuzitor până la douăzeci și patru de ani. Nici puritan nu voi deveni, având în minte rezerve vitale inepuizabile, așa cum nici la biserică nu mă voi duce, anulând veriga dintre mine și Dumnezeu. Continui să rămân un om eliberat de prejudecăți, ducându-mi viața cu îndrăzneală și străduindu-mă să fac cât mai puțin rău. Că nu am greșit drumul, stă mărturie chiar viața mea, dându-mi-se când nu am avut, luându-mi-se când am avut prea mult. Din multele porunci, voi învăța că iubirea este legea supremă, că viața este sacră și nu întâmplător dată, că legile sunt necesare pentru a permite organizarea și evoluția speciei, în spiritul natural al lucrurilor, și că lăcomia se pedepsește în orice situație, atunci sau mai tîrziu. Iubește și fă ce vrei, cum spune Augustin, frumos, convingător și odihnitor. Dincolo de marile legi și canoane, sunt măruntele vicii din care ne împărtășim cu toții. Utile dulci… usque ad finem.” De la un timp, intratabilul picaró se așază, se regăsește, în sfârșit, și scrie. Despre nimeni altcineva decât despre sine – îndeajuns ca să iasă ceva bun de citit.

Prin spectacolul adevărurilor și prin plăcerea cu care au fost devoalate, poveștile aproape neverosimile din Nu te opri, nu te întoarce nu au precedent, în proza ultimilor ani de la noi. Le aștept urmarea, nerăbdător, și sper să fie una.

(text apărut în ultimul număr al revistei ”Convorbiri literare”)