Asasinarea lui Vergiliu

Asasinarea profesorului de latină întorsese oraşul pe dos. Analele târgului, vechi de două sute de ani, nu înregistraseră nicio crimă. Undeva pe la mijlocul secolului al XIX-lea, o femeie fusese găsită moartă în casă; rudele ei pretindeau că fusese omorâtă de soţul ei gelos, dar acest lucru nu putuse fi dovedit. Soţul declarase că nu avea de ce să fie gelos, pentru că femeia îi era credincioasă; rudele răposatei fură invitate să spună, dacă ştiau, în ce fel femeia nu-i fusese fidelă soţului ei. Reputaţia femeii a rămas neatinsă…

Profesorul de latină era cea mai paşnică fiinţă ce trăise vreodată pe pământ; excepţie putea face doar Iisus. Era paşnic, atât prin fire, cât şi prin obiceiuri; părea perfect conştient de limitele caracterelor din jurul lui, astfel încât relaţiile lui cu cei din jur erau guvernate de o prudență chibzuită. Saluta pe toată lumea pe lângă care trecea, fără deosebire, fiind singurul moment în care îşi punea buzele în mişcare. Avea o relaţie directă doar cu elevii lui, pe care încerca să-i convingă să accepte tovărăşia onorantă şi plăcută a latinei şi a culturii ce înflorise cândva în jurul ei. Era convins că gustul pentru cultura clasică avea puterea de a modela nu doar spiritul, ci şi înfăţişarea. „Strălucirea unui spirit o dă latina”, obişnuia să spună, lăudând fără măsură limba pe care o iubea mai presus de orice. Da, pentru el latina era emblema unui spirit cu adevărat cultivat. Latina se potrivea atât de bine spiritului său, încât spunea deseori, în glumă, că o confecţionase el însuşi. Dragostea pentru latină era singura lui doctrină.

Avea mereu cărţi sub braţ, oriunde mergea sau de oriunde venea. Când se întorcea acasă cu cărţi sub braţ părea cuprins de o însufleţire neobişnuită. Citea într-una, în casă, în parc, aşteptând autobuzul care îl ducea la şcoală. Deseori citea mergând, părând că vrea să nu rateze niciun moment din viaţa lui pentru a citi. Nu se împiedicase niciodată. Fusese poreclit Vergiliu.

Odată, părintele unui elev strigă după el pe stradă:

– Fiul meu s-a rătăcit prin labirinturile latinei, nu mai chinuiţi copiii! Lăsaţi latina acolo unde e, în mormânt!

Trată reproşul primit ca pe nevoia de a se corecta ca dascăl.

– Lupți inutil pe frontul fierului vechi. Nu mai interesează pe nimeni latina ta. Te pui în calea vântului schimbării, sperând că îl poţi opri cu trupul dumitale silfid. Nimeni nu mai umblă pe meleagurile sterpe ale culturii. Cultura este o însuşire fără rost. Aş zice chiar o infirmitate. Îndreaptă-te spre tărâmurile realităţii!

Întâmpina atacurile cu calm, convins de punctul lui de vedere şi de faptul că certurile cu argumente nu vatămă, ci duc la decantarea adevărului. Vecinul care îi vorbise astfel, ca şi cum împotriva părerilor lui nu exista apel, era un mare cunoscător al ultimelor cuceriri tehnice (pe care el le considera frivolităţi), calitate cu care îşi dădea o mare importanţă; asta, credea el, era o compensare destul de bună pentru puţinătatea spiritului său; se ciocnea deseori cu el în păreri pe care le exprima cu un calm desăvârşit, iar politeţea îl făcea să-l onoreze deseori cu aluzii măgulitoare la adresa abilitaţilor lui tehnice.

Iar cu alt prilej vecinul lui, căruia latina îi irita firea, îl împunse:

– Ești precum cei din timpul Reformei, care îşi pierdeau minţile în fervoarea religioasă ce-i cuprindea. Acum sunt alte frumuseţi de văzut, cele ale tehnicii.

Dar el, cu o privire plină de discernământ, nu se lăsa niciodată descurajat de cei despre care socotea că au mintea înceţoşată. Îi ierta şi pe cei care debitau necuviinţe la adresa limbii latine, atingându-i deseori cu ironii muşcătoare, deşi deseori simţea o dezamăgire amară copleşindu-i fiinţa, expresie pe care o ascundea cu grijă. Neputându-şi domoli iluziile, continua să creadă, îndârjit, în ciuda realităţii dure şi concrete, că un spirit cultivat e modelul de om ideal şi că, în acest model, latina, cea mai nobilă ţesătură de cuvinte, fie ea şi puţină, este obligatorie. Latina, o eternă floare a tinereţii, înnobilează orice spirit, credea, şi este un privilegiu pe care şi-l poate permite oricine. Avea un stoc nelimitat de argumente în favoarea minunatei limbi moarte.

Profesorul nu venise la şcoală de două zile. Elevii săi, despre care el ştia că nu au trăsături tocmai uimitoare, într-un acces rebel, s-au bucurat să piardă vremea pălăvrăgind, în loc să se ostenească cu declinări şi conjugări cărora nu le vedeau folosul, în ciuda argumentelor profesorului; pentru ei latina nu era decât o întruchipare a vechiului. Fusese o veselie. Profesorul considerase întotdeauna că blândețea în relația cu elevii are mai mulţi sorţi de izbândă decât severitatea. De la blândeţea profesorului până la haos nu fu decât un pas.

A treia zi directorul şcolii a anunţat poliţia. Un poliţist apăru în scurt timp în biroul directorului. Îşi scoase o agendă şi un pix şi se pregăti să noteze.

– Înțeleg că un domn profesor lipseşte.

– Da, răspunse directorul, vizibil îngrijorat, nu a venit de două zile, lucru care nu-l caracterizează. E un profesor extrem de conştiincios. Nu a lipsit niciodată de la şcoală. E de seriozitatea unui latin.

– Ce vreţi să spuneţi?

– Nimic, nu contează, vreau să spun că e un om serios, care nu a lipsit niciodată de la ore. A venit şi când era atât de bolnav, încât abia se ţinea pe picioare. Asta mă face să cred că s-a întâmplat ceva grav cu el.

Poliţistul lua notiţe cu seriozitatea unei stenografe.

– Ce vă notaţi? – îl întrebă directorul nedumerit.

– Tot ce spuneţi – răspunse poliţistul. Orice informaţie este folositoare.

Poliţiştii l-au găsit pe profesor în biblioteca lui, strangulat. Victima unei evidente explozii de mânie era întinsă pe spate, cu faţa spre tavan şi cu mâinile întinse, ca într-o crucificare. Murise cu ochii deschişi, pierduţi în tavan, ca şi cum ar fi vrut să-l străpungă. Avea în mână Metamorfozele lui Ovidiu. În casă n-a fost găsit niciun indiciu, vecinii nu văzuseră nimic. Ancheta nu găsise nici cel mai mic indiciu de la care să plece spre elucidarea cazului. Părea o crimă cu totul lipsită de mobil, de sens. Profesorul trăia de la un salariu la altul, nu avea economii de niciun fel. Casa lui era ticsită de cărţi care nu aveau nicio valoare de piaţă; nu mai cumpăra nimeni cărţi. Omul nu supărase pe nimeni niciodată, era întruchiparea păcii universale. De vreo crimă pasională nu putea fi vorba, nu fusese văzut niciodată în compania unei femei. Crima era cu totul de neînţeles. Cine și ce putea avea cu bietul profesor de latină? Orice crimă, evident, are un mobil: gelozia, banii, invidia, probleme de familie. Dar niciun astfel de motiv nu putea fi identificat în cazul profesorului.

Biletul venise prin poştă. Era simplu ca lumina zilei. „L-am omorât pe profesor pentru că urăsc latina. Nu mă veţi identifica niciodată. Sper ca asta să fie învăţătură de minte tuturor, să înţelegeţi că latina nu mai încape în decor.”

Cazul profesorului de latină a dus la o dezbatere naţională pe tema predării bietei limbi moarte în şcoli. Rezultatul, nu îndelung aşteptat, fu scoaterea latinei din programa şcolară.