Andreea Nanu…Visând la vacanță, îmi amintesc de călătoriile trecute care, întocmai ca un val de maree, se întorc asupra mea… Par leneșe, par departe însă, în realitate, valurile se apropie de țărm (de țărmul care suntem!) cu viteza unui cal în galop. Cel puțin așa mi-a spus în ziua aceea rece de septembrie ghidul care m-a condus prin insula Mont Saint-Michel, în Normandia… O stâncă de granit, un castel, o abație, o legendă care vorbește despre lupta Arhanghelului Mihail cu balaurul dar, mai ales, despre taina numită timp… Se mai spune că Arhanghelul i-a cerut episcopului Aubert să-i ridice o mănăstire pe culmea muntelui, însă acesta uita mereu să-și țină promisiunea. Pentru a-l ajuta să-și amintească, Arhanghelul îl însemnează pe ucenicul neascultător, străpungând cu degetul său de lumină incandescentă fruntea lui Aubert…
*
Mont St. Michel, Arhanghelul Mihail luptându-se cu balaurul
(sursa foto: en.wikipedia.org)
„Mont Saint-Michel, 29 septembrie. Am ajuns spre seară în gara din Saint-Malo. O gară modestă, aproape anonimă ce ni se potrivea întocmai nouă, celor doi fugari care alergam unul spre celălalt, însă fără să vorbim deschis despre asta. Am moștenit de la Maxim arma tăcerii, șansa mea e că se armonizează atât de bine cu retractilitatea Olgăi. Îi duceam bagajul, bucuros că eu nu aveam unul. Eu, cel care îmi organizez atât de atent plecările, mă descopăr într-o situația nouă, realizând că și improvizația are farmec. Oare n-a scris așa Busoni cu mai bine de o sută de ani înaintea mea? Și ce dacă te respinge? Gândește-te mai bine în felul ăsta: va mai conta peste o sută de ani? Fusese felul lui Christian de a-mi ura drum bun și bonne chance. Constat că timpul nu are nici o legătură cu ce ni se întâmplă „la un moment dat”, el nu atenuează cu nimic sentimentele care ne schimbă pentru totdeauna. Au trecut o sută de ani și da, încă mai contează; contează nesiguranța, emoția, îndrăzneala stângace a unui bărbat care pășește pe un țărm necunoscut numit iubire… Nu găseam nici un taxi, ploua teribil, puținii trecători ne-au semnalat un hotel în apropiere. Zăream printre fulgerele răsfirate creasta de granit care se ridica sfidătoare din Marea Mânecii. Șansa noastră era că sosisem în plin reflux, puteam distinge peninsula ferm înălțată dintre umbrele nisipurilor umede. Știam că peste câteva ore mareea avea să ne ajungă din urmă, izolând satul cu cei câțiva locuitori și cu mănăstirea fortificată închinată Arhanghelului Mihail. Olga se lipise de mine, zgribulită. Ploaia s-a rărit după o vreme și am mers mai departe urcând șoseaua pietruită care urcă drept în munte. Olga n-a vrut să rămânem pe țărm; voia să petreacă o noapte complet ruptă de lume, să se știe în puterea mării, la mila valurilor. La mila lui Mnemosyne, adăugă ea, și am înțeles atunci că îmi oferea cheia venirii ei intempestive aici. Șoseaua urca în serpentine lăsându-ne să vedem, de o parte și de alta a zidurilor crenelate, întinderea pustie de nisip umed. Câteva ambarcațiuni de pescari rămăseseră înfipte acolo urmând probabil să fie recuperate odată cu primele înaintări de maree. Peste tot, tarabe cu produse tradiționale bretone, un teatru de marionete, o capelă unde comunitatea se pregătea pentru mesă închizându-și ușile în ecoul unor clopote invizibile. Sezonul turistic se încheiase și străduțele erau mai degrabă pustii. Muntele părea lipsit de ornamentele straielor de sărbătoare arătându-ne fața lui pleșuvă, obosită, ca a unui rege detronat. Ne-am oprit în cele din urmă la un hotel numit Excalibur. Mai aveau o cameră. Am luat-o semnând în registru ca „domnul și doamna X”. Camera primitoare își deschidea generoasă ferestrele deasupra limbii de nisip pustiu. La întrebarea naivă a Olgăi care aștepta nerăbdătoare să vadă marea, proprietăreasa ne-a consolat spunând că la noapte aveam să auzim valurile din belșug. Tot ea ne-a pregătit o cină simplă și rafinată. Olga și-a mai revenit, o vedeam cum se străduiește să-și recapete seninătatea. Am sporovăit cu o veselie stranie, poate era și din cauza vinului de Bourgogne, cam dulce pentru gustul meu. Clopotele pe care le auzisem mai devreme au trezit-o de-a binelea. Voia să vadă abația. Un călugăr din ordinul carismaticilor ne-a întâmpinat, făcându-și apariția ca un duh din spatele unei tufe de dafin. Am urcat treptele de piatră spre castel, străbătând galeriile interioare. Refectoriul cu grinzi vechi din stejar terminate în capete cu grifoni se deschidea într-o curte semicirculară, străjuită de coloane cu capiteluri corintice. Câțiva monahi se plimbau contemplativi în singurătatea nopții, așteptând să sune toaca pentru miezonoptică. Nu păreau tulburați de prezența noastră, deși eu aveam impresia că toată insula aflase deja că sosisem și poate și stelele aveau să vuiască curând în tot cerul… Se spune că într-o noapte de toamnă cam ca aceasta, pe la anul 708, episcopul Aubert de Avranches se chinuia să-și găsească somnul. Insomnia lui nu putea fi lecuită cu nimic, nici cu cele mai amare ierburi. Apoi mai erau și coșmarurile care se năpusteau asupra lui precum fiarele, voind să-l sfâșie…Vocea monahului curgea molcom, amplificându-se pe măsură ce înainta în inima legendei care, spunea el, îl emoționa de fiecare dată. Olga mă strângea de mână. Cel puțin asupra ei efectul era sigur. Ar fi trebuit să fie și asupra mea, insomnia era ceva real și terifiant, o experiență care mă consumase în ultimele săptămâni. În loc să mă plec smerit dinaintea acelei impresii de alunecare în plin fabulos medieval care era, la drept vorbind covârșitoare, rămâneam lucid, cu spiritul în alertă. Se întunecase de-a binelea și vița sălbatică încolăcită în jurul coloanelor strălucea cu frunzulițele ei cerate în puterea nopții ca spinarea lucioasă a unei salamandre. Mi se părea că aud în depărtare tropotul valurilor apropiindu-se amenințătoare de țărm. Mai iute ca un cal în galop, adăugă monahul care ajunsese, se pare, cu istorisirea în clipa în care însuși arhanghelul Mihail i s-a arătat în vis episcopului poruncindu-i să-i zidească fără întârziere un sanctuar pe culmea vechiului Munte Tombe, adică în locul unde se afla acum abația, ca o bijuterie în miniatură… Uitasem să-mi iau cu mine mobilul, promisesem să-l sun pe Maxim ca să-i spun ce hotărâsem. Da, acceptam să merg la Berlin, să-mi întâlnesc bunicul…Dar episcopul a uitat de mai multe ori promisiunea pe care i-o făcuse îngerului și, ca să nu se mai întâmple, Arhanghelul i-a însemnat fruntea cu degetul lui de lumină. Moaștele mai păstrează și azi urma atingerii de foc pe capul episcopului Aubert… Mi-am făcut și eu un semn ca să nu uit, strângând în podul palmei o frunză de dafin. Ne-am întors în odăile de jos ale abației trecând prin același refectoriu unde se păstraseră, într-un ungher special amenajat, măsuțele copiștilor benedictini. Atât putuse să ne arate monahul, Olga i-a mulțumit că zăbovise cu noi aproape un ceas, mai mult decât ar fi făcut-o cu alți turiști. I-a răspuns amabil că nu ne vedea ca pe niște turiști, altceva trebuie să ne fi adus în insulă. M-a privit cu un zâmbet ciudat în colțul buzelor, urându-ne noapte bună și vise netulburate. Pe când coboram, i-am aruncat o ultimă privire și mi s-a părut că disting, în centrul frunții lui înalte, punctul de lumină lăsat de atingerea arhanghelului.
*
Hotel Claridge, 30 septembrie 1906. Gerda, cât mi-aș fi dorit să fii cu mine la balul Fortescue… Grădina Laurei s-a transformat într-o insulă a frumuseții care părea să se fi ridicat deasupra pământului. Mi-a amintit, într-un chip straniu, de Mont Saint-Michel, ți-am promis de altfel că vom merge acolo într-o zi… Aria lui Bach și Variațiunile Annei Pavlova. Cântam și priveam, simțind că eram dus departe de amintiri dar și de o forță pe care nu o poate avea asupra inimii omenești decât prezentul transfigurat. Aleea Laurei, ceea ce numisem în glumă un Giardino dell’Eternità ale cărui capete nu aveau să se sfârșească vreodată, ne-a cuprins pe toți laolaltă… Frumusețea are un preț scump… Nu-i puteam zări chipul Pavlovei dar știam cât suferă pentru fiecare mișcare. Își cânta cântecul de lebădă în muțenia nopții înmiresmate. Doctorul Williams îmi spusese că nu va mai putea dansa, cel puțin nu pe scenă, așa cum o făcuse până atunci. Păcat de o carieră promițătoare curmată atât de brusc. Deși dramatice, lucrurile pe care se străduia să mi le explice nu mă interesau. Sfârșitul a ceva nu trebuie explicat, nimic mai inutil. Justificările sunt cerute de lipsa de evidență. Ori, în cazul Annei, totul era vizibil, oricine putea să constate o stare de fapt. Durerea, forța ei care se stinge ca o flacără pusă sub un clopot de sticlă… Am încetat să mai fiu atent la claviatură, știam partitura pe de rost, așa că mi-am întors privirile spre ea, în speranța că aș fi putut să văd ceva din dansul ei. Curioasă punere în scenă care nu ne dădea posibilitatea să fim aproape unul de celălalt. Vreun capriciu al Laurei? Dincolo de orice suspiciune care ar putea să-mi umbrească reverența față de această femeie, liniștea nopții și luna mi-au venit în ajutor, reflectând în umbre prelungi mișcările ei până la mine. Am recunoscut linia arabescurilor întrerupte de piruete și secvențe de pași en pointe, imitând mărgăritarele lacrimilor care îi picurau pe obraji. Brațele albe i se împleteau deasupra creștetului împodobit cu o diademă, de parcă ar fi fost partea aeriană a unui lotus ce-și croiește drum spre suprafața apelor. Umbra gâtului ei lung și delicat ca o amforă se amesteca cu acelea ale lebedelor de piatră din ale căror ciocuri curgeau apele limpezi, adunate în bazinul de piatră. Semăna cu un bust de Cellini a cărui marmură se topea la răstimpuri, cedând locul apei sau șoaptelor vântului, în ritmul Variațiunilor… Mai dureros decât pașii ei, mai greu decât efortul prin care încerca să-și ascundă suferința, mai neînduplecată decât lumina rece a lunii care destrăma orice văl scoțând totul dintr-o nevinovată ascundere rămânea mireasma portocalilor, carnația florilor alb-gălbui care părea să se desfacă, risipindu-se deasupra grădinii. Cu un ultim efort, Anna s-a așezat în covorul de ghirlande. Mi-am amintit atunci de povestea cu lebăda copilăriei ei care murise în cuibul de sânziene și ierburi aromate. De câte ori viața ne dă prilejul să fim martorii tainelor ei? Clipele de trecere sunt cele mai grele, așa se spune. Nu-mi amintesc decât de cele în care, stând la căpătâiul tău, Gerda, ți-am închis ochii. Trandafirii tăi, rose de mai, înfloriseră… Anna abia se mai zărea prin perdeaua fântânii arteziene. Luna topește în noapte chipul ei frumos, de medalie. Printr-o alchimie ciudată, am redevenit copil… Mi-e teamă. Mă agăț cu toată forța de claviatura pianului, singura mea plută pe apele necunoscute ale memoriei. Dintr-o depărtare care nu este a mea dar despre care mi s-a povestit și în care mă recunosc deplin, aud limpede cântecul lebedei care moare. Anna. Ultimul ei strigăt a fost acoperit de aplauze…
*
…Mont Saint-Michel, 30 septembrie 2016.
– Mi-ai spus că tu nu crezi în lucrurile astea!
– Cine știe, poate era doar luna pe fruntea monahului… Făcusem imprudența să-i povestesc Olgăi despre atingerea arhanghelului și strania asemănare cu chipul celui care ne arătase abația. Acum priveam, la fel de imprudent, cum își despletea părul lung și cenușiu. Priveam imprudent piciorul alb care-i ieșea de sub cămașa de noapte, degetele care se afundau pe rând în covorul moale în timp ce cu mișcări precise își ștergea de pe față urmele machiajului. Mi-am dat seama că acel machiaj servea să deseneze umbre pe un chip care nu avea ascunzișuri. Pe scenă avea nevoie de ele. Se obișnuise așa și în viața de fiecare zi. Semăna din ce în ce mai mult cu Odette și eu deveneam imprudentul Swann. Îl citisem cu emoție pe Proust, am reținut de la el că e mai ușor, atunci când iubești, să renunți la un sentiment decât la o obișnuință. Nu știu ce simt pentru Olga. Dar sunt sigur că nu m-aș putea obișnui cu lipsa ei… În noaptea aceea am auzit valurile mareei venind și nu m-am ferit din calea lor. Nici din calea Olgăi care-mi șoptea, ca pe-o litanie, numele în întunericul nopții destrămat pe alocuri de lună, ca o broderie veche. Am adormit istoviți abia în zori. Dormeam după atâtea nopți pierdute, furate. Se făcea că traversam marea într-o ambarcațiune fragilă. Spre dimineață, mâna unui copil mi-a aruncat o frânghie, ajutându-mă să ancorez. Numele meu e Bain, a spus el într-o franceză veche, urmează-mă, n-avem timp de pierdut. Am urcat împreună culmea abruptă a muntelui până am ajuns pe un platou unde fusese înfiptă o stâncă uriașă, ascuțită, ca un pumnal. Cine a făcut asta, am întrebat eu, la care copilul a răspuns cu o voce șuierată, Satan, ca să ne împiedice să ridicăm aici altarul Arhanghelului. Dar nu te teme, rămâi ascuns, îl voi răpune… Am recunoscut tufa de lauri din care răsărise monahul subțiratic, ghidul nostru de seara trecută. Păsări minuscule de jad și de chihlimbar începură să ciripească, destrămând întunericul mătăsos și descoperindu-mă, gol și neajutorat. Mă încerca un sentiment de rușine și de furie neputincioasă. Întindeam ca un orb brațele de jur împrejur, încercând să găsesc un loc în care m-aș fi putut ascunde. Alături de mine se dădea o luptă sângeroasă între copilul care-mi spusese numele său și balaurul necurat ivit din adâncurile mării, răscolind măruntaiele muntelui. În clipa în care gâtul balaurului căzu în prăpastie mi-am simțit brațul stropit de sânge cald. Am țipat în întuneric, încercând din răsputeri să deschid ochii. Era singura cale de-a ieși din vis.”
(fragment din romanul Timpul splendorii, ed. Eikon, 2016)
Mont St. Michel, Visul Sf. Aubert
(sursa foto: anartistabroad.wordpress.com)
*
Aubert’s dream
I travelled once to Mont St. Michel
`You must see the ebb and flow`, they said.
I obediently went along,
not knowing it was the call of Memory in disguise.
Was it wise?
You stood before me, in dream
At the shore of an unknown language.
And suddenly,
You gave voice to those long forgotten ebbs and flows
Then I thought, how easy it is to remember
How brittle Time can turn
And return
to that November day in Normandy.
To the rock where St. Aubert dreamt his dream
`Some people still wrestle their Angel here`, they said
Look at St. Aubert’s skull, what an art!
This is how angel’s caress, with fire,
Could you bare the mark on your heart?
Rocks have a voice of their own,
One that desolate fishermen summon.
And the Sea,
Followed by the Waiting I now miraculously walk on
As if floating on the subtle fringes of dawn.
I wonder, is it common?
`The tide rises as fast as galloping horses`, they said once more
This time I knew it was Memory
Summoning me to wake
As not to remain on that distant shore,
within that familiar voice.
`The ramparts won’t stand a chance against it`, they said.
I linger, in delightful captivity.
I’ve made my choice.
(Andreea Nanu, Aubert’s dream)
