„Un parfum, pentru viața fiului tău!”

„–…Ei, Anna, ai găsit ceva vrednic de păstrat?

– Doar un parfum…fără etichetă…Nu am putut să identific ingredientele…Trandafir alb? Magnus Stein întinse mâna tremurând, de parcă ar fi văzut o fantomă. Chipul i se acoperi de pliuri fine, imperceptibile, reținând în ele o umbră ușoară. Soarele se retrase în spatele norilor, lăsând terasa într-o semiobscuritate capricioasă.

– Doamne, ce-i asta? Oh, credeam că l-am aruncat demult…Nu știu cum se face că reușesc să-mi răsucesc cuțitul în rană de unul singur!

– Prietene, ce s-a întâmplat?

– …Bunicul m-a învățat să păstrez, într-un dulăpior camuflat în perete, încercările mele de tinereţe. Vei vrea să-ți amintești, îmi spunea, să cântărești rezistența parfumurilor în timp, dar pentru asta trebuie să ai grijă, să fii ordinat…Într-adevăr, când simt nevoia să-mi amintesc de cum eram pe vremuri, scot mostrele şi le miros… Am păstrat aici, spuse luând flaconul din mâna Annei, până şi un parfum al zilei în care am privit moartea în faţă, imaginea trenului alunecând pe şinele înghețate, spre lagăr. Cu Miriam…

– Magnus, de ce continui să te chinuiești?

– Pentru că suferinţa nu trebuie uitată… Şi culmea, era o dimineaţă frumoasă, rece şi clară de octombrie, tocmai atunci când toamna se arată în deplina ei splendoare. Am păstrat ceva din mirosul amar al frunzelor arămii care putrezeau în bălţi după noaptea ploioasă şi răcoarea cerului nepătat de nori. Însă nu există nici un ingredient prin care aș fi putut să fixez, în amestecul acesta efemer, huruitul roților, ritmul infernal care le punea în mișcare, ducând-o pe Miriam. Da…viața…și moartea…

– Ascultă-mă, îi spuse Mantegna, trebuie să-l arunci la coș. Astăzi, aici!

– Fiți buni…Îngăduiți-mi să vă spun înainte povestea lui. Și după aceea, vă promit că am să fac ce mi-ați spus…La scurt timp după ce Polonia a fost ocupată, naziștii l-au arestat pe tata. Ghetoul era undeva la marginea Cracoviei iar tata fusese dus, cu tot calabalâcul din atelier, la Castelul Wawel, într-o pivniță. Cunoștea locul, de când îi dăruise parfumul bătrânei doamne Wawel, ușurându-i moartea…Acum primise ordinul să facă parfumuri pe bandă rulantă. Totul era notat cu grijă într-o condică, rețetele urmând să fie comercializate în Europa după război. Tata s-a supus, n-a avut încotro. Muncea ca un sclav, mai mult pe întuneric, în pivnița aceea umedă. În zadar încerca să explice că are nevoie de un loc uscat, cu lumină, nu l-au crezut…Zile și nopți, în infernul acela, fără să știe nimic despre noi. Nici noi de el, decât că era acolo, închis dar viu. Într-o zi, un ofițer nazist a dat buzna în casă, răsturnând totul cu susu-n jos. Căuta ceva, nu a vrut să spună ce…Bănuiesc că erau caietele cu formule pe care tata le îngropase în grădină, ferecate bine într-o lădiță. Era moștenirea familiei de generații, nu puteam îngădui să fie distruse. Miriam m-a ținut tot timpul de mână, calmă, neobișnuit de liniștită, chiar și când ofițerul s-a apropiat de ea, lovind-o peste obraz. Mi-a spus după aceea că recunoscuse, imprimat în manșeta ofițerului, un parfum pe care tata obișnuia să-l poarte în zilele de sărbătoare. Ne dăduse, în felul acesta, un semn că încă trăia. Bucuria noastră n-a durat prea mult…Un parfum, pentru viața fiului tău. I-au cerut asta, înainte de a-l trimite în lagăr…Când te gândești că în ziua aceea viața mea a cântărit cât un parfum pentru Führer!…Tata a lucrat la el îndeajuns cât să ne permită să câștigăm timp, timp prețios…Speram să fugim împreună, în America…N-a fost să fie…Cu toate astea, ticăloșii s-au ținut de cuvânt. M-au lăsat să plec, nelăsându-mi nimic, decât o șuviță din părul lui Miriam…

– Haide, liniștește-te…Așează-te.

– Mantegna, dacă ai știi…Nu ți-am spus până acum nimic din toate astea…Anna, nu mi-am terminat povestea, vrei să asculți până la capăt?

– Da. Până la capăt, îi spuse, luându-i mâna într-a ei.

– …După război am luat cufărul tatii și am pornit-o prin lume. Tot drumul spre Roma – nu știam că aveam să mă opresc tocmai aici! – am rumegat în mine cuvintele pe care mi le aruncase disprețuitor ofițerul SS. De la el am aflat sacrificiul pe care tatăl meu îl făcuse pentru mine. Nu aveam altceva la îndemână, altă armă cu care să mă apăr de cruzimea care mă copleșea, decât gândul că voi păstra totul într-un parfum. Am greșit, acum știu asta. Nu poți să inventezi un parfum din rămășițe de durere, de amărăciune. Nu astea trebuie să fie ingredientele pentru ceva destinat să desfete simțurile, să încânte, să provoace admirație. Dar, trebuie să mă credeți, nu aveam la îndemână decât parfumul ca să păstrez amprenta unei suferințe umane atât de copleșitoare. Parfumul acesta e singura mea odraslă născută din durere…fiul durerii, ca în Psalmi. Oh, fiul durerii…O suferință crește cu atât mai mult cu cât o porți în tine, ani și ani la rând. Mi-a luat o vreme până am pus pe picioare atelierul, până mi-am procurat ustensilele și toate cele de trebuință…Și mai ales, până mi-am decantat gândurile, amintirile…Procedeul nu e complicat, dar trebuie răbdare, migală multă. Se încălzeşte apa, apoi vaporii extrag moleculele aromate, după care se răcesc şi fac condens. Se obţin, în felul acesta, apa distilată şi uleiurile esenţiale…Mai întâi trebuie să imaginezi un parfum; îl concepi cumva în minte apoi faci teste cu tot soiul de combinații chimice până ajungi la o somptuoasă arhitectură…După aceea trebuie să ai răgazul și curajul să pășești în tinda parfumului ca într-un palat al cărui interior ți se descoperă treptat, până în cele mai secrete locuri. De multe ori am simțit că parfumul devine un labirint din care nu pot ieși decât lăsându-mă condus de firul Ariadnei…Memoria… Erau multe lucruri necunoscute pe care tata nu avusese vreme să mi le explice. Am căutat zile și nopți în caietele lui cu însemnări. Pot să spun că așa mi-am cunoscut mai bine strămoșii, neamurile. Am coborât în istorie, zeci de ani, secole de povești și legende; am străbătut timpul, într-o spirală de parfumuri și miresme până la acel Moshe de la Ierusalim care, se spune, a făcut un parfum pe care însuși regele David i l-ar fi dăruit reginei de Saba…Da, ai ghicit bine Anna. Am folosit trandafirul, acel delicat soi numit rose de mai. Știam de la mama că alungă durerea de cap și coșmarurile. Nu aveam drept scut împotriva demonilor care mă asaltau nopțile decât o mână de petale de trandafir de mai…Nu am notat ingredientele…E singura formulă pe care nu o voi dezvălui nimănui, niciodată. Va muri odată cu mine, știu acum că așa trebuie să fie. O suferință e de ajuns, așa trebuie să fie.

– Pot să-l păstrez eu?

– Dacă vrei…Ți-l dăruiesc, spuse Parfumierul, dar nu cu deznădejdea zilei în care l-am conceput, ci cu speranței zilei de azi. Ca să-ți amintești…Să ne amintim, așa spune rugăciunea părinților mei…Uite, a ieșit soarele. E un semn.”

(fragment din romanul Insula Melc, Eikon, ediția a II-a, 2016)

În imagine: Pieter Claesz, Natură moartă (sursa foto: hogsheadwine.wordpress.com)