Tăcerea primăverii. Despre feminitate

Primăvara, care s-ar putea traduce și ca „vara de dinaintea verii”, ne întâmpină cu o tăcere aparte. O tăcere albă ca prima lumină a acestui anotimp desprins din trupul alb al iernii. O tăcere care vibrează în frunzișul tânăr, punând în mișcare corzile misterioase ale vegetației care se trezește la viață, invitându-ne să-i descoperim sonoritățile ascunse. Un soi de fantasmă al cărei chip, ritm și esență țin mai degrabă de spațiul intervalului, de zodia inefabilului. În tetralogia anoTimpurilor mele m-am jucat cu primăvara în romanul Numele ei era Uitare. Tăcerea primăverii mi-a inspirat-o pe misterioasa Lete. Dacă iarna ne constrânge la o tăcere mai degrabă rigidă, reflectată de imobilismul ei, primăvara ne invită la o tăcere contemplativă. Lete, ipostază a feminității decantată de ornamente, simplificată până la esența diafanului, e mută prin alegere. Ea devine receptacolul amintirilor celorlalți, delectându-se nevinovat de primăvară, anotimpul în care descoperă tempoul tainic al naturii metamorfozat în muzica lui Dan Vineș, cea care acompaniază discret coregrafiile memoriei.

Poate nu întâmplător primăvara e primul anotimp care ne este dat și, prin firea lucrurilor, vârsta la care suntem cel mai aproape de natură, de tot ce înseamnă primordial, esenţă nealterată de intervenţia civilizatoare ce-și pune amprenta asupra noastră pe măsură ce înaintăm în viaţă. Un „anotimp enclavă”, cum frumos scrie Christian Crăciun, în care avem sentimentul că suntem încă foarte aproape de Paradis. Un anotimp în care descoperim viaţa, cu tot ce are ea mai tainic, într-un nimb de nostalgie înmiresmată ce străbate geografia reală și spirituală a fiecăruia dintre noi.

Nu a fost simplu să-i dau Letei un chip. Am regăsit-o în Speranța lui George Frederic Watts, o lucrare din 1886 a pictorului englez. Romanul ar fi putut să se intituleze la fel de bine Numele ei era Speranță. Dar, ca Lete, trebuie să trecem de proba de foc a memoriei, cu meandrele tăcerilor ei, pentru a ajunge la speranța din final. Lete mi-a rămas în minte ca un personaj diafan ce pare să se alcătuiască din transparențele primăverii, din șoaptele ei. Lete capătă consistență pe măsură ce înaintează în primăvară, odată cu apa și pământul care se dezgheață, trezindu-se la viață. Lete crește, își descoperă feminitatea amintindu-și, în ritmurile și în ritualurile primăverii…. În tăcerea intensă a primăverii Lete ascultă glasul memoriei așa cum Speranța lui Watts duce încet la ureche ultima coardă a lirei, amintindu-și.

Vă invit să descoperiți muzica interioară a Letei, toarsă din tăcerea de borangic a Primăverii întruchipate de o lebădă…

George Shiras (1859–1942), Swan

(sursa foto: pinterest.com)

„(…) Ar fi putut să o ducă aşa toată viaţă, în coconul acela călduros, cu imaginea solară a Letei dansându-i pe dinaintea ochilor. Fata ajunsese deja la capătul miriştii, deschisese poarta grădinii şi se învârtea cu un băţ lung împrejurul iazului. Trestiile începuseră să-şi arate colţişorii verzui prin luciul apei. Soarele topea din loc în loc şiragul norilor, aruncând lumini piezişe. Lete explora, atentă. Din când în când îşi întorcea capul spre Dan făcându-i semn cu mâna. Era fericită. Cel puţin aşa o vedea de acolo, de la distanţa cere-l despărţea de ea. Nu era mare, dar uneori simţea că un întreg tărâm îşi face loc între ei, ca o deltă tânără. Şi poate că nu era atât ca să-i despartă, ci ca să-i apropie. Se străduia să privească lucrurile aşa şi probabil că ar fi fost mai simplu dacă nu s-ar fi temut, dacă ar fi putut să alunge gândurile care-l necăjeau mai ceva ca stolurile de grauri ce se tăvăleau, gălăgioase şi negre, în mirişte. Lete se aşezase în genunchi la marginea apei şi privea atentă viaţa care se desfăşura acolo, după reguli simple şi repetabile. Dan avusese grijă să nu strice cuiburile, chiar dacă erau goale, știind că păsările aveau să se întoarcă. Unele fuseseră învelite cu muşchi proaspăt pe deasupra, semn că şi în lumea lor lucrurile vechi se înnoiau. Lete îl privi de acolo, din universul ei, cu faţa în bătaia soarelui. Îl vedea dar nu putea să-i distingă chipul, la fel cum nici el nu putea să o vadă tocmai limpede. Dar se simţeau unul pe celălalt, de o parte şi de alta a miriştii, cu iazul între ei. Viaţa creştea plăpândă dintre ierburi, hrănindu-se din cenuşa trestiilor arse. Ceaţa se ridica uşor şi pământul îşi dezvăluia mirosul amărui, proaspăt. Dealurile albastre, aproape albe la orizont, străjuiau albia satului ca pe un prunc nou-născut. Erau în siguranţă.

Lete scormonea cu un băţ în stufăriş cu atâta meticulozitate încât Dan simţea că nu-şi mai poate astâmpăra picioarele. Poate că aţipise câteva minute. S-ar fi ridicat, era curios să vadă ce urmărea Lete cu atâta interes. Apoi se linişti cu spatele rezemat în fotoliul de răchită, înţelegând că acelea erau momentele în care trebuia s-o privească. Doar atât. Era acolo, într-un loc de observaţie pe care mulţi vânători pasionaţi l-ar fi invidiat. Şi Lete era întocmai aşa, o pasăre micuţă de mirişte, venită odată cu primăvara. Părul blond, aproape alb de la soare, şi trupul strâns în hanoracul lui cenuşiu, o făceau să semene cu un graur. Veniseră cu sutele, ciugulind boabele rămase în mirişte. Pământul era bun şi Sanda nu se îndurase să-l lase pârloagă. Semănase grâu la timp apoi adunase ce răsărise după retragerea apelor. Acum barba deasă şi ţepoasă de tulpini secerate acoperea tot câmpul până spre iaz… Da, avea nevoie de timp şi mai ales de multă răbdare ca s-o privească pe Lete pentru că acolo, la marginea apei, era imaginea desăvârșită a frumuseţii. Acolo lumea măruntă de păsări şi ierburi căpăta, prin ochii ei, aura unui tărâm minunat care plutea până la el, în adierile vântului cald. Lete acorda importanţă celor mai mici vietăţi, le asculta ciripitul, încerca chiar să le imite limba stranie şi simplă pe care oamenii o uitaseră. Îşi suflecă mânecile şi își cufundă mâinile în apă. Lovea cu palma suprafaţa lucioasă şi rece, albită de soare, numai ca să vadă cum tremură imaginea trunchilor de mesteceni în ea. Iazul, săpat de bunicul Matei pe locul nisipos şi umed, cobora până la apa mare, dincolo de podul de cale ferată. Era un loc ciudat, nehotărât, în care relieful îmbina coastele dealurilor abrupte cu câmpia. Pământul avusese toane să se fixeze aşa, spusese Ianola, şi nu fusese prea încântată de casa pe care Matei Vineş se încăpăţânase să o ridice tocmai în locul de unde restul lumii fugise. E drept că bătrânul zidise casa pe un loc înalt, dar zona era inundabilă şi argumentul cu Moş Gheorghe, înţeleptul satului care făcuse şi el la fel, nu ţinuse la Ianola care-i răspundea că pe vremea când Moş Gheorghe era înţelept apele nu creşteau aşa de tare. (…) Privi iarăşi spre Lete, rămasă ghemuită în atitudinea ei contemplativă. De data asta se hotărî, pornind spre iaz…

Lete îşi aplecase faţa peste apă şi se privea acolo, în ochiul umbrit de siluetele mestecenilor care tremurau ca nişte zăbrele fine peste chipul ei. Semănau cu aceia care creşteau în apropierea orfelinatului, înspre lacul Plumbuita, pentru că acolo era teren nisipos şi umed. Câți ani să fi trecut de atunci?… Baubau privea şi el păsările, pe unele chiar le-ar fi apucat cu colţii dacă Lete nu l-ar fi oprit cu un deget lipit de buze. Animalul era condamnat la o atitudine prea paşnică pentru firea lui de câine cu sânge vânătoresc dar se supunea stăpânei lui, mai ales după ce îl salvase de la moarte din lacul cuprins de flăcări. Frica de apă pusese de atunci stăpânire pe Lete, frica de apa care părea să i se împotrivească în chipurile cele mai neaşteptate. Dar pentru că avea o dorinţă neastâmpărată de sălbăticie, de iarbă şi păsări, pornea singură în expediţie, coborând panta care aluneca uşor spre râu. Era doar un firicel care străbătea oftând dunele nisipoase dintre care se înălţau, subţirateci, mestecenii. Erau şi plopi, şi sălcii, şi mărăcinişuri destule, fiecare vorbindu-şi limba în vânticelul cald. Lete le răspundea cum putea în timp ce supraveghea dintre tufişuri agitaţia păsărilor sosite în luncă. Nu îndrăznea să se apropie prea mult, deşi firul de apă străvezie care lăsa să se vadă pietrişul fin şi alb cu greu ar fi putut să ascundă vreo primejdie. E drept că apa unduia, şerpuia, făcea ocoale printre tulpinile plopilor pe jumătate cufundaţi în apă, pentru că era primăvară şi apele începuseră să se învolbureze, cuprinzând cu braţe răsfirate, leneşe şi adânci câmpia, până spre parcul Plumbuita. Acolo, în parc, era o grădină zoologică la care Doamnanela le promisese şi lor, celor de la Canal, să îi ducă împreună cu ceilalţi copii „dacă nu mai făceau pe nebunii”.

(…) Lete, consemnată la domiciliu, evadase. Pătrunsese adânc în tufişurile de măceşi şi scaieţi, scrutând meandrele capricioase ale apelor. Erau limpezi, apoi se uneau în băltoace galben-verzui, strălucind în soare. Câteva raţe sălbatice convieţuiau cu scatiii şi cu graurii. Uneori se chelfăneau zdravăn unii pe alţii, de la un peştişor sau de la o râmă, lăsând să zboare fulgi pestriţi care alunecau uneori, duşi de vânt, până la picioarele ei. Copila colecţiona piesele demne de Fragmentarium-ul pe care încă de atunci îl cultiva în buzunarul hanoracului cu nasturi de tinichea. La picioarele ei, Baubau ridica ochi rugători. Dădea din coadă şi îi curgeau balele. Se plictisise şi voia să se întoarcă acasă dar Lete nu se da dusă din prundul mişcător şi viu care-i prinsese picioruşele. Mai îndesă câteva bobiţe roşii de măceş, albastre de coacăze şi portocalii de cătină ca să se asorteze cu fulgii pestriţi de la gâşte şi se lăsă convinsă, abia într-un târziu, să iasă din ascunzis.

…Deodată, fără nici un avertisment, minunea se petrecu, chiar acolo, în ochiul apei leneşe care purta, ca un vis adormit în câmpie, trupul negru al unei lebede. Părea imensă, aşa lucioasă şi cu ciocul roșu, ca de flacără… Mai roşu decât rujul cu care se dădea Doamnanela când ieşea în oraş pe furiş, după ora stingerii… Lebăda neagră. Cum ajunsese acolo, nu putea să-şi dea seama, pentru că glasul ei nu se auzise, nici bătaia aripilor ei. Lete încremenise, cu mâna înfiptă în ceafa slăbănogită a lui Baubau. Părul i se încurcase în crenguţele de coacăz şi măceş, făcând-o să semene cu un mic faun. Avea scaieţi care-i împodobeau şosetele flauşate, trecute peste margnea pantalonilor de trening cu dungă tricolor. Era, se putea spune, destul de colorată pentru ca lebăda să-şi îndrepte privirile curioase spre ea, două boabe negre în cercuri roşii sau poate şi pentru că, mai în vârstă fiind, lebăda intuise acolo o afinitate secretă, o legătură de rudenie cu fetiţa pitită între tufe şi care purta pecetea celei mai depline şi înmiresmate tăceri. Lete şi Lebăda se priveau. Viaţa e dorinţă. Viaţa e aşteptare. Viaţa e un ochi de apă, e visul adormit în câmpie… Baubau se culcase cu bortul pe labe, vrăjit de taina celor două făpturi care-şi vorbeau. Pesemne că Lebăda îşi încheiase povestea care o făcuse pe Lete să ofteze din adâncul sufletului. Apoi, cu o aripă ridicată îşi acoperi ciocul şi, în timpul în care Lete încercă să se desprindă din strânsoarea mărăcinişurilor, dispăruse la fel de minunat cum şi apăruse. Copila se frecă la ochi să vadă dacă nu cumva visase. Dar nu fusese un vis, din fericire Baubau putea să dea mărturie, chiar dacă pe muţeşte. Ochiul de apă mai păstra urmele vălurelelor la suprafaţă, semn că lebăda zburase. Să moară sau să trăiască, cine ar fi putut şti… Dar lăsase în urma ei destulă frumuseţe, cât să umple sufletul copilului mut, de lumină şi de tandreţe.

Dan ajunse în spatele ei şi-şi deschise larg braţele aplecându-se, gata să o cuprindă. Pentru o clipă, imaginea lui reflectată în apă o făcu să vadă din nou făptura magică a copilăriei, lebăda neagră cu aripile întinse.”

(Fragment din Numele ei era Uitare, ed. Eikon, 2014)

Pina Bausch – „Orfeu și Euridice”