Andreea NanuPrimăvara este un anoTimp al ritualurilor. Ritualul se definește ca ceremonie desfășurată după reguli tradiționale, transmisă din generație în generație, la fel cum și anotimpurile își transmit unul altuia ceva din seva, din magia timpului, din semnele lui ancestrale. Cuvântul, mărturisește Marguerite Yourcenar în dialogul cu Mathieu Galey, este precum „apa care curge”; scrisul înseamnă descindere în memorie; povestea devine, în cele din urmă, țesătura care ne învăluie existența cotidiană și o înnobilează. Scrisul este artă, meșteșug transfigurat prin ritualul la care un scriitor trebuie să se supună pentru a putea crea. Din ritual fac parte singurătatea, visul, chiar și sacrificiul uneori, dar și comuniunea într-o formă privilegiată pe care aș descrie-o drept întoarcerea cuvântului către ceilalți tocmai pentru a-i face vizibile înțelesurile misterioase.
În Numele ei era Uitare am scris despre primăvară așa cum am învățat de la bunica mea să țes carpete colorate. În ițele războiului bine strunite alunecau resturi de lână și fâșii din materiale vechi sau mai noi, la fel cum în poveștile noastre prezentul se împletea cu trecutul, ramificându-se într-o tapiserie din care nu lipseau niciodată fabulosul, detaliul grăitor, culorile vii ale vremilor de odinioară. Asociam venirea primăverii cu redescoperirea naturii. Ieșeam din cochilia închistată a iernii pentru a explora trezirea grădinii noastre care, în ciuda lungului somn alb, își păstrase netulburate ritmurile subtile, nevăzute. Mă atrăgea suprapunerea legilor care guvernau, fără să se certe, cele două firi: firea oamenilor și firea pământului, a apei a aerului și a ierbii abia încolțite. Era loc, era timp destul pentru realitate și pentru vis, pentru lucrul mâinilor și pentru contemplație. Am înțeles încă de atunci că realitatea nu este „realistă”; ea se descoperă mai degrabă celui care se abandonează visului, ca unei puteri întraripate… Iar scrisul, ca și iubirea, se înfiripează undeva la granița dintre cunoaștere și re-cunoaștere…
Ștefan Câlția, Noaptea căutătorului de apă
(sursa foto: posibila.ro)
„…Era lună plină şi Lete se chinuia, din nou, să adoarmă. Câteva nopţi la rând avusese coşmaruri care o făcuseră să ţipe şi Dan tresărise, neştiind cum s-o liniştească. Vechii demoni îi dădeau târcoale, aţâţaţi şi de ploaia care nu contenea asediind casa şi fetei îi era frică să mai închidă ochii. Se refugia pe pervazul ferestrei ca o pasăre de pripas şi rămânea acolo, hotărâtă să vegheze până la ziuă. Luna şi apa se priveau şi se absorbeau una pe alta, într-o îmbrăţişare verticală, rece. Noaptea, cerul părea să coboare spre iaz. Ziua era înalt şi mândru dar noaptea luneca, asemeni lui Hagop în cămaşa de noapte, în veşmântul lui brodat cu stele. Stelele sunt corpuri cu energie şi lumină proprie, îi arătase Ada în Enciclopedia de care nu se despărţea niciodată… Lete îşi lipea urechea de fereastră să audă ce îşi spun cerul şi apa. Nu erau decât câteva broaşte şi un greiere recalcitrant pe care Sanda încercase să-l alunge aruncând cu leşie peste locul în care se ascunsese minuscula vietate… Şi noaptea care nu se mai sfârşea… Lete părea că murmură ceva printre buzele crăpate pe care şi le muşca fără să ştie, făcându-le să sângereze. Dan încercase de câteva ori să priceapă câte un cuvânt, dar renunţase în cele din urmă şi acum îşi punea toată speranţa în apa neîncepută, în descântecul făgăduit de Sanda.
*
-Apaaaa.
-Stai, n-o atinge!
Lete se oprise la jumătatea drumului, aplecată spre apa de ploaie adunată în butoiul de lângă verandă. Sanda îi tăiase elanul la fel de iute cum reteza aripile găinilor, ca să nu sară afară din poiată. Lete se supuse, trăgând cu coada ochiului la suprafaţa lucie care oglindea o zdreanţă de cer plumburiu şi jumătatea stângă a chipului ei. Atât i se îngăduia deocamdată. Femeia îşi frânse degetele pline de noduri şi-şi legă basmaua strâns pe ceafă.
-Aşteaptă-mă, să culeg vreo două fire de busuioc din grădină… şi nu te atinge de apă.
-Nu ating… Lete o urmări cu privirea până când femeia dispăru în desişul verde. Miroseau nebun salcâmii. Furtuna din timpul nopţii le scuturase florile într-un covor înşelător peste noroaiele desfundate. Orătăniile cotcodăceau ciugulind din grăunţele risipite în mijlocul curţii. Cerul se întunecase iarăşi, zăcând apăsător peste dunga sângerie care broda ursuză peste cocoaşele dealurilor. Lete nu se putea abţine să nu arunce câte un ochi la apa strânsă în butoi. Părea că tremură după lumină, ca o gură de prunc după un strop de lapte. Pe Lete nu o interesa câtuşi de puţin să-şi vadă chipul în apă, ci în cerul a cărui imagine lâncezea acolo. Şi-ar fi potolit arşiţa feţei plonjând cu ochii deschişi în adâncul albastru, golit de păsări. Ştia că acolo, în albastrul apei, întunericul devenea vizibil, tot aşa cum prin lucrarea misterioasă a albastrului de metil nucleele punctiforme ale Chalmyriei Rosa puteau fi desluşite de ochii flămânzi ai Doamneinela, pe care nu o mai odihnea nimic altceva decât amintirea albăstruie a acelei cămări din cartierul armenesc în care tinereţea ei se scuturase ca polenul dintr-o anteră, risipindu-se… Da, erau zile în care arşiţa topea lucrurile unele într-altele, cu toate că se retrăgeau cu toţii la umbra draperiilor, cu chiseaua de dulceaţă şi paharul cu apă rece, devenită mai preţioasă decât aurul. Nela se pitea în locul ei, acolo unde frunzuliţele trandafirilor de kazanlîc încremeniseră, purtând în vârfuri picături azurii, singurele care nu se ofiliseră din acel cer devastat de arşiţă. Venise sfârşitul verii şi, cu toate că Hagop promisese să se întoarcă până la începutul anului bisericesc, nu primiseră nici o veste de la plecarea caravanei. Mardichian îmbătrânise, se învechise legănându-se în fotoliul de răchită şi degetele noduroase i se lipiseră de obrajii scofâlciţi, străbătându-i ca rădăcinile barba stufoasă. Poate că s-or fi rătăcit… furtunile de nisip acoperă cerul, mai ales pe seceta asta…. Da, da, i-am spus să fie atent la stele, să se ia după ele… Pentru Hagop, însă, cerul nu era un instrument de navigaţie, nu era dat pentru cunoaştere, ci pentru visare. Ce-i păsa lui că vreme de mii de ani magi şi preoţi se străduiseră să pună laolaltă constelaţii ca salbele de mărgele de la gâtul Piei, pentru Hagop bolta înstelată începea cu privirea lui leneşă care ţesea corole şi calicii dantelate în bezna somptuoasă, înfoiată deasupra capului lui ca o grădină suspendată…. Însă acea apă, a descântecului, nu trebuia să vadă lumina zilei câteva ore bune după ce fusese adunată, scrisese Nela în jurnalul-ierbar, iar vasul trebuie să fie din lemn, fără pic de metal… Cine şi-ar fi imaginat că Doamnanela îşi transformase camera din mansarda orfelinatului într-un laborator vrednic de admiraţia unui alchimist? Adevărul era că Nela nu încetase să-l caute pe Hagop şi, în aşteptarea ei neostoită, căuta semne despre călătoria lui Hagop-cel-pirdut în apa neîncepută, în care presăra clopoţei de Chalmyria Rosa. Ochii i se deschideau, largi şi umezi, de parcă o mână nevăzută îi ţinea pleoapele ridicate nelăsând-o să clipească, nici să adoarmă, nici să uite. Cristalinul ochilor începuse să se usuce, devenind asemenea unui diamant translucid, piatră de hotar între două lumi, cea de care încă se agăţa tot încercând să nu cadă pradă somnului şi cealaltă spre care parfumul dulceag al florilor de Chalmyria Rosa o atrăgea, fără ca ea să i se poată opune. Clopoţeii se desfăceau încetişor, răsfirându-şi sepalele într-o dâră sângerie asemenea nisipului roşu în care se pierduseră caravanele lui Mardichian. Însă nici acolo, în apa neîncepută, nu era vreo urmă de Hagop. Părea că cerul îşi închisese porţile şi nu mai voia să sufle o vorbă despre cele ce văzuse în nopţile brodate de constelaţiile strălucitoare care-l însoţiseră în călătoria fără de căpătâi. Apa se rotea în cercuri dar degeaba, nu putea desluşi acolo nimic. Nici unul dintre cei plecaţi împreună cu fiul lui Mardichian în convoi spre Echmiadzin şi Tashir nu se întorsese, ziarele vuiseră o săptămână, două, apoi tot subiectul se redusese la coloana micii publicităţi în care Pia continua să trimită anunţuri pe furiş, de teamă ca nu cumva Zareh să prindă de veste şi să o certe pentru îndărătnicia cu care tot răsucea cuţitul în rană. Faptele grăiau de la sine. Convoiul se pierduse pe undeva prin deşert, îi mâncaseră fiarele, Hagop era mort, nu aveau să-l mai vadă decât pe lumea cealaltă dacă va fi existând, pentru că Mardichian, în amărăciunea lui, simţea că totul nu e decât cenuşă, gust pustiu ca cel care-i usca buzele de dimineaţă până seara, într-o aşteptare zadarnică… O ţinuse aşa ani de-a rândul, continuând să creadă că apa, odată îmbunată de meşteşugul tainic al descântecului, avea să i-l mai arate măcar o dată. Tot aşa, şi în noaptea aceea în care Lete o urmărise, Nela continuase să privească apa până când aceasta începuse să dea semne de nelinişte, tremurând sub adierea vântului subţire…. Nela avea clipe în care părea că se trezeşte, pupilele se dezmorţeau şi lacrimile începeau să-i inunde irişii negri ca două delte cu pământ mănos, în care răsăreau tulpinile firave ale unei noi aşteptări. O altă primăvară începuse, un nou anotimp al aşteptării pentru Nela, când toată firea naturii se preschimba, lepădându-şi de la o zi la alta scheletul de vegetaţie uscată, putredă. Vântul se iuţea uşor deasupra lacului Plumbuita şi viaţa părea că-i dă târcoale, adiindu-i în nări, îmbiind-o cu miresmele ei şi cu făgăduinţe înşelătoare, aşa cum ademeneşti un copil să-şi bea doctoria amară.
*
Ștefan Câlția, Ultima călătorie a căutătorului de apă
(sursa foto: casadincopac.wordpress.com)
-Ai văzut ce repede m-am întors? Uite, busuioc proaspăt din grădină… facem cu el semnul crucii în apă, de trei ori… fii cuminte… acum apleacă-te! Sanda îi cuprinse chipul în palmele ei late şi puternice. Lete ascultă şi dădu capul pe spate, lăsându-se moale în mâinile femeii care-şi trecea degetele prin apă apoi o stropea pe frunte şi pe ochi, răsfirându-i părul cârlionţat de culoarea grâului copt peste buza butoiului putred. Simţea adierea apei pe ceafă în timp ce cuvintele Sandei îi alunecau neînţelese pe lângă urechi, ca două lopeţi ce vâsleau grele spre un ţărm necunoscut. Odată ce vor ajunge acolo, îi spunea Sanda, toate visele negre se vor descâlci şi nimeni nu va mai îndrăzni să-i tulbure somnul. Femeia era sigură pe meşteşugul ei la fel cum şi Lete era convinsă că o văzuse cu mulţi ani în urmă pe Doamnanela făcând un experiment asemănător în laboratorul secret din mansarda orfelinatului. Consemnase totul cu scrisul ei mărunt în ierbarul-jurnal şi Lete nu putu să-şi oprească un chiot la gândul că acum ea devenise obiectul acestei practici fabuloase.
-Nu chiui, că atragi duhurile, în ziua asta zboară ielele ca nebunele care-ncotro, îi spuse Sandală, şi Lete închise ochii ascunzându-se ca odinioară în spatele dulapului cu mulaje din plastic, acolo unde inima şi aripile unei păsări desfăcute în formol căpătaseră culoare de cretă. Privea din ascunziş spre Doamnanela ai cărei obraji de sidef se vedeau când galbeni ca ambra, când verzui ca smaraldul, prin sticla bombată a flacoanelor şi a cilindrilor cu substanţe chimice. Plouase şi, prin acoperişul spart, apa se scurgea plină de rugină şi de resturile de frunze putrezite în streşini. Aşa era în fiecare primăvară, apa izbucnea prin toate cotloanele şi atunci culturile şi eşantioanele puse la uscat erau în primejdie. Doamnanela punea găleţi şi străchini pe mese şi în dreptul ţevilor pocnite, aşteptând ghemuită să treacă urgia…
-Ai adormit?
-Nu, îngână Lete, în timp ce Sanda încuie uşa de la bucătărie.
*
Lete deschise ochii în soarele care continua să ardă prevestind o altă ploaie, şi mai năprasnică decât cea din timpul nopţii. Sanda îşi vedea de ale ei, tot bodogănind, în timp ce Lete aştepta liniştită deznodământul ritualului la care fusese supusă. Însă oricât ar fi încercat să se liniştească, chipul Doamneinela i se împlântase în mijlocul pupilelor şi nu se lăsa dus de acolo. O vedea limpede, chiar şi cu ochii deschişi în soarele orbitor…. Nela se ghemuise pe pervazul ferestrei din mansardă, cu genunchii la gură, strânşi sub fusta din tercot bleumarin, mai ponosit şi mai trist decât orice mare care ar fi existat pe faţa pământului şi aştepta ca apele să se retragă în matca lor blestemată. Nu numai ea, Nela, ci întregul cer înţesat de nori arunca cu furie apă în urma lui Hagop, doar-doar s-ar fi aflat ceva despre el… Vara lui 1942 se apropia de sfârşit. Zilele erau mai scurte şi noaptea visele sporeau, lăfăindu-se ca o cocă albă, dospită, în mintea ei. Pentru că veştile tot nu veneau, Mama Pia îi pusese pe toţi ai casei la post negru, chiar şi animalele, cu speranţa că avea să afle ceva despre fiul ei, fie şi numai în vis. Însă visele întârziau să apară şi Zareh se răstise la ea spunând că nici un vis nu vine într-o burtă goală, ori într-o inimă tristă. Aşa că se duse de se spălă, îşi îmbrăcă hainele moi de sărbătoare, îşi turnă o ulcică de vin roşu, cu ciubucul la îndemână, răspândind aroma tare de tutun. Nela încerca să se strecoare cât mai tăcută, între Zareh şi Pia, neîndrăznind să mărturisească cum că-l visase pe Hagop, dar rău, adică alunecând ca un strigoi pe sub pământ, mai subţire decât flautul care continua să sclipească de pe policioara unde fusese abandonat în ajunul plecării lui. Nela se ridică în vârful picioarelor şi-şi apropie ţeava argintie de buze, încercând să tragă în piept – aşa cum făcea Zareh din preţiosul lui ciubuc – răsuflarea lui Hagop rămasă captivă acolo, distilată într-un sunet mai uşor ca aerul… apoi suflă cu toată puterea, încercând să-şi gonească din minte imaginea hidoasă a strigoiului care gonea pe sub pământ în timp ce luna, ca o suveică de aur, continua să toarcă pânza nisipului roşu ca purpura… Cât de repede trecuse timpul, cu viaţa ei cu tot… Sparse cu grijă o capsulă roşietică de Chalmyria Rosa arsă de brumă şi slobozi pe o foaie de pergament seminţele uşoare, înfăşurate în câte două aripioare diafane, ca două elice microscopice, poroase, care se desfăcură în adierea uşoară a vântului. Cine ştie, dacă ar fi înghiţit câteva poate că ar fi putut ea însăşi să zboare, trecând prin tavan, ar fi călătorit aşa la nesfârşit în puterea acelei hrane înaripate până în clipa în care trupul ei întreg s-ar fi sfărâmat în păsări… Aruncă o privire pe fereastră, destul cât să zărească ciorile care ciuguleau leşul unui câine. Marginile lacului Plumbuita tremurau în bătaia vântului, descoperind prundul bolovănos de parcă ar fi rânjit, înşelătoare şi răutăcioase, ca în toţi anii din urmă în care nu încetase să-l aştepte pe Hagop…. Aerul stătut şi uscat din încăpere o îndemnau să deschidă fereastra, dar rezista tentaţiei de teama de a nu fi descoperită. Duse degetele streaşină la ochi, tăind în grabă lumina atât de exactă ca ora din pendulă, ora trei, care aştepta să se nască, să izbucnească în afară cu primul gong. Devreme ce Hagop murise nu mai aveau pentru cine să muncească, spusese atunci bătrânul Mardichian şi îşi închisese prăvălia, chiar cu câteva luni înainte de a fi el însuşi gonit din casa arătoasă care se înălţa, albă şi sfidătoare, în buricul cartierului armenesc. Veniseră alte vremuri şi, ca odinioară în tinereţea lor, o durere venea să se aşeze peste alta acoperind, înceţoşând, făcând să se clatine temeliile lucrurilor care stătuseră odinioară bine înfipte în pământ, ca bunăoară talpa de fortăreaţă a casei lor, spulberată de buldozere într-o singură noapte, ca să facă loc tramvaiului nr. 15.
…Ritualul apei se repeta destul de monoton de la o zi la alta, în afară de aceea în care Doamnanela îşi adusese aminte de vasul cu botez, cel pe care Mircea Dorian, tatăl bătrân cu ochi de copil i-l dăduse cu ultima suflare, în toamna lui 1960, atunci când Doamnanela se întorsese acasă, la Dolhasca. (… ) Doamnanela visa, călătorea spre o ţară îndepărtată, doar de ea ştiută. Acea ţară spre care Hagop plecase să vândă covoare armenești şi să aducă în schimb mirodenii… Hagop plecase uşor ca o adiere de vânt şi familia se deşteptă ca din somn, la timp ca să arunce cu apă în urma lui spunând: ca apa să te duci, ca apa să te întorci…. Trecuseră trei luni. Repede, cât ai fi suflat într-o lumânare… O vară uscată şi lungă, fără nici un căpătâi. Hagop nu se întorsese. Nu erau veşti de la el. Nela adormea, ca în fiecare noapte, pe covorul persan, în brațele dragonului ţesut, susurând numele celui plecat. Zilele erau tot mai lungi şi albastrul închis al nopţii se destrăma cu mult mai devreme, fără să-i lase timp să-l ajungă din urmă pe Hagop, nici măcar în vis, pe unde va fi rătăcind. După 25 de ani, în luna lui mai, Doamnanela încă mai mergea la marginea lacului Plumbuita să arunce apă în urma logodnicului ei, doar-doar l-ar fi înduplecat să se întoarcă.
…Trecuse şi pe la numărul cunoscut din Uliţa Armenească, la fostul atelier de croitorie Mardichian, în dreptul căruia nu mai găsise decât o groapă căscată plină cu moloz şi zdrenţe din ceea ce fuseseră odinioară draperiile de catifea albastră din odaia lui Hagop.”
(fragment din Numele ei era Uitare, ed. Eikon, 2014)
Stravinsky- Rite of Spring „Opening”. Coregrafie: Pina Bausch
