Pledoarie pentru secund(ar)… partea I

Ne-am obișnuit să trăim în logica brută și facilă a vieții care împarte totul în „principal” și „secundar”. Sau, în varianta mai dură, în „învingători” și „învinși”. De la distribuțiile filmelor până la organigrama unei corporații, realitatea socială se dispune în funcție de aceste două axe, prea puțin sensibile la nuanțe. Efectul pervers a ceea ce numim „progres”, acompaniat la octavă de ideologia acestuia (și ea, la fel de periculoasă în sensul falsificării realității), constă în tendința de a elimina secundarul, în dorința de a renunța chiar cu totul la el. Nimeni nu vrea să rămână pe locul doi, am face orice să nu fim catalogați drept „second-best”. În copilărie, când învățam să arăt ceasul, nu înțelegeam rostul întrebării: „ce spune secundarul”? Mi se părea importantă numai ora în sine, secundele nu-și aveau rostul, mă încurcau, făcând descifrarea timpului anevoioasă. Într-adevăr, ce ne mai spune astăzi secund(ar)ul? Nu știu ce rezultat ar avea o discuție pe această temă raportată la viața reală. Poate unul previzibil: da, e firesc să vrei să fii primul, nu e productiv să-ți pierzi vremea, să-ți irosești resursele pe un lucru care nu contează, neavând mari șanse de supraviețuire, cu atât mai puțin de succes!… Așa că voi transpune totul în artă. Mai precis, în câteva dintre artele mele preferate: literatură, muzică, teatru, fotografie, dans…

Voi începe mai întâi cu ceea ce cunosc din experiența personală. Așadar, romanul…

Când citim o carte, ne rămân în memorie mai degrabă personajele principale. Ele au parte de acțiunea cea mai interesantă, poate și de cele mai bune replici… Când am început la rândul meu să scriu, perspectiva s-a răsturnat, oarecum. Spun „oarecum” din două motive. În primul rând, romanul fiind o structură arborescentă, țesătura lui atât de densă, e adevărat că la un moment dat un personaj secundar poate fi lăsat pe marginea cărții, chiar uitat cu totul, suspendat într-un limb, printre cuvinte. Fără consecințe, fără remușcări (literare). Apoi, „oarecum” și pentru că artistul, creatorul de lumi, ajunge totuși să fie atras de secundar, în virtutea puterii pe care o are asupra personajului marginal, a detaliului susceptibil să devină, la rândul lui, o lume… Așa a apărut Xenia, un personaj feminin „secundar” din romanul Numele ei era Uitare; un roman-deltă unde totul se topește în șuvoiul prezenței lui Lete, făptura mută care asimilează, subjugă, ducând totul în lumea ei… Da, Xenia ar fi putut să nu existe. Și totuși…

Într-o dimineață, gândindu-mă la încheierea romanului, la felul în care urma să leg toate brațele poveștii, mi-a trecut prin fața ochilor, ca o imagine-flash, o propoziție: „Xenia. Numele ei însemna străină”… ca un puls, mai degrabă o fulgurație, secund(ar)ul și-a cerut dreptul la existență. Ceasul lui a bătut și, într-o secundă, imaginația mea i-a deschis…

*

Vilhelm Hammershoi, Interior

(sursa foto: theredlist.com)

„Xenia. Numele ei însemna străină, şi e adevărat că i se potrivea; de când sosiseră în sat, femeia aproape că nu ieşise din casă. Ce-i drept, vremea schimbătoare, când cu lapoviţă când cu ploi reci, mocăneşti, nu îi dădea nici măcar curajul să iasă pe verandă, să ude muşcatele, odoarele de preţ ale bătrânei preotese Elisabeta Cosma. Era adevărat şi că Sandu Cosma, soţul ei, era mai mult „pe tren”. Muşcatele supravieţuiseră anilor şi timpului ploios, iar roşul lor atât de aprins dădea trecătorilor impresia că în casa cu prispă şi cerdac văruit nu se schimbase nimic de la moartea celor doi bătrâni. (…)

Xenia absolvise Conservatorul şi îşi pregătea cu înfrigurare audiţia la Operă. Nu reuşise de prima dată, era de înţeles, fuseseră doar câteva locuri, pentru cei cu relaţii şi talentul ei, vocea catifelată, soprano coloratura, nu fusese luat în seamă. Încercase şi a doua oară, când se repetase povestea. Dar nu voise să renunţe la visul ei, pentru că aşa se visa, în fiecare noapte, pe post de „Violeta” într-un decor trist şi somptuos, iar la urmă sunetul difuz al aplauzelor care i se scurgea în vene ca o băutură ameţitoare. Sandu încercase să-i sugereze că poate ar fi fost mai cuminte să se liniştească, să-şi găsesacă un post de profesoară de muzică la o şcoală generală sau la un liceu, poate chiar cel din cartierul în care locuiau cu chirie în Braşov. Dar Xenia nu luase în considerare un sfat atât de nesăbuit care ar fi putut să-i pericliteze cariera. Avea toată viața înainte, era normal să încerce, drept pentru care îşi exersa mimica feţei şi corzile vocale în fiecare zi, în faţa oglinzii care-i întorcea intactă imaginea visului pe care şi-l construise despre ea, numai cu ea. Sandu ofta şi trecea pe lângă femeia devenită o străină, în uniforma lui bleumarin şi bocancii descusuţi. Xenia, încercase să-i spună, ştiu că viaţa alături de mine nu e una uşoară, dar îţi promit că voi face tot ce pot… să-ți ofer ce-ţi doreşti. O să luăm un apartament în rate, o să mai punem ceva deoparte pentru lecţiile de canto, dar până atunci încearcă să… îi era greu să mai adauge ceva pentru că Xenia îşi continua conversaţia cu chipul din oglindă, cu Violeta care tocmai îl părăsise pe Alfredo. Scena era dramatică şi Sandu, un biet conductor de tren, nu avea cum să înţeleagă, ce putea el să ştie din toate chinurile acestei femei trădate de amant şi de vise. Xenia se întorsese spre el şi îi spusese, masându-şi în continuare corzile vocale, că avea să iasă, chiar de dimineaţă, să ude muşcatele, fără să stea însă prea mult în aerul rece, era imprudent să se expună, mai ales acum că avea vocea încălzită. Nu mai era decât o lună până la audiţie. Sandu nu insistase, pentru că înţelese, cel puţin de la o vreme, că Violeta devenise puternică şi vicleană, cu greu i s-ar fi putut împotrivi. Se simţea trist şi înciudat, de parcă s-ar fi zbătut neputincios în albia unei mlaştini cu nisipuri mişcătoare. Xenia mai mult visa decât trăia. O făcea chiar acolo, în faţa lui, în fața oglinzii. Nu putea spune că nu era în toate minţile, pur şi simplu aşa îşi înţelegea ea viaţa alături de el. Spunea alături, aproape niciodată împreună. Sandu închise uşa în urma lui.

Vilhelm Hammershoi, Interior

(sursa foto: squarepianotech.com)

Xenia îşi înfăşură încă o dată eşarfa mov în jurul gâtului, întoarse capul puţin într-o parte, apoi în cealaltă, examinându-se în oglindă. Îşi aduse părul în faţă, de o parte şi de alta a chipului rotund, cu pomeţi înalţi şi ochi mari. De obicei, ritualul matinal nu dura mai mult de o jumătate de oră, dar de când se întorseseră în sat lucrurile se schimbaseră. Sandu obţinuse un transfer provizoriu pentru Valea Largă şi ea renunţase la postul de profesoară de muzică pe care-l avusese timp de doi ani în Braşov, la liceul pedagogic de fete. Nu-i păruse rău că pleacă, o schimbare, cât de mică, era oricând binevenită, mai ales că nu putea să se statornicească într-un loc. Totul era provizoriu, până când talentul ei avea să fie remarcat şi apreciat la adevărata valoare. Îi lipseau uneori chipurile voioase ale fetelor cu care petrecuse multe ore la cor, împreună cu care visase în zilele ploioase, pe o arie de Verdi sau de Puccini. Avusese parte de un tratament privilegiat pentru că liceul, amenajat într-o veche casă naţionalizată, avea un cabinet special pentru orele de muzică. O încăpere înaltă, în aripa dreaptă a clădirii, cu ferestrele orientate spre răsărit, astfel încât lumina se topea în vremea amiezii şi se scurgea înăuntru pe la încheieturile şubrede ale geamurilor. Violeta se lamenta, prăbuşită pe patul de moarte şi fetele priveau hipnotizate mimica profesoarei, care încerca să explice acelor suflete necoapte cum era să simţi că e prea târziu. (…)

O întristase, la drept vorbind, despărţirea de încăperea înaltă, cu mobile de cireş şi fotolii îmbrăcate în catifea. Plecarea însemnase totodată părăsirea refugiului secret în care, zile de-a rândul, se străduise să transmită mai departe arta existenţei într-un univers paralel. Apoi, de când se întorseseră în Valea Largă, ritualul dimineţii căpătase o altă consistenţă. Timpul nu o mai încorseta în nici un fel, Sandu pleca de dimineaţă iar ea rămânea singură în faţa oglinzii, acordând întreaga atenţie gesturilor şi inspiraţiei care veneau să o viziteze. Oglinda veneţiană fusese adusă de bătrâna presbiteră Elisabeta tocmai de la Odesa. O fixaseră în perete, într-o ramă frumoasă din lemn de nuc sculptat. Luciul ei se păstrase atât de limpede încât cuprindea acolo, în ovalul perfect, toată încăperea, lumea, viaţa întreagă. De multe ori, când Sandu o întreba de cutare lucru, îi răspundea fără să întoarcă privirea, pentru că oglinda îi arăta exact unde şi mai ales cum stăteau lucrurile. Îi era uşor să înţeleagă lumea reflectată, chiar dacă în realitate lucrurile erau așezate invers. O atrăgea luciul oglinzii care reuşea să pătrundă până în ungherezele cele mai ascunse ale camerei. Fusese dormitorul părinţilor lui Sandu şi, în afară de pat, şifonier şi oglindă, nu mai era vreun alt obiect de decor. Ar mai fi fost poate de amintit fereastra, care pentru Sandu era o veşnică sursă de nemulţumire, pentru că dădea chiar la şosea şi nu aveai altă posibilitate să aeriseşti decât expunându-te trecătorilor care, mai ales în lumea molcomă a satului, nu se sfiesc să arunce o privire peste gard. Pentru Xenia însă fereastra avea un rol vital nu din considerente practice ci pentru că îi oferea ingredientul necesar evaziunilor ei matinale. Lumina soarelui, prima, cea de dimineaţă, cădea oblic pe geam şi se despărţea în patru fascicole egale, care se risipeau apoi în stropi pe podea, mişcaţi de unduirile perdelei. Tremurul cadenţat al stropilor de lumină măsura timpul altfel, de parcă ar fi fost argint viu, de parcă un ceasornic imens s-ar fi spart şi şi-ar fi împrăştiat orele la picioarele ei. Îşi simţea degetele amorţite. Focul se stinsese şi aerul rece înconjura partea de jos a încăperii ca un brâu rece făcând-o să se simtă de parcă ar fi stat cu picioarele goale cufundate într-o apă mică, diafană.

Vilhelm Hammershoi, Interior, foto 3

(sursa foto: artistsandart.org)

…Se ridică din faţa oglinzii şi îşi puse şoşonii în picioare. Merse apoi în bucătărie şi rupse fila din calendarul agăţat deasupra frigiderului. Mai erau trei zile până la ieşirea actelor notariale care aveau să le schimbe, fără îndoială, viaţa. Îşi lovi uşor obrajii îmbujoraţi, aprinşi de o înfiorare neaşteptată. La urma urmei, îşi spuse, fusese ideea ei. Tocmai când i se reproşase că prea mult visează, că prea mult cheltuie inutil pe lecţiile de canto care n-aveau s-o scoată nicăieri decât, poate, la sapă de lemn. Ea fusese cea care-i spusese lui Sandu că ar putea vinde casa bătrânească şi pământul, că doar nu aveau ce să facă cu ele. Sandu îi admirase acea expresie nouă, pe care nu i-o cunoscuse până atunci, şi aproape că s-a temut să nu o întristeze dacă răspunsul lui n-ar fi venit prompt, da, cum să nu, la urma urmei, de ce nu… Aşa că se gândiseră, nu prea mult pentru că trebuiau să se grăbească; Xenia împlinise deja 36 de ani şi o carieră la operă nu putea să aştepte. Depuseră actele la notariat şi acum aveau să se consulte şi cu avocatul. Trecuseră câteva săptămâni, e drept că termenul fusese amânat deja de două ori, dar erau lucruri complicate care durau şi trebuia să aibă răbdare, să aibă răbdare… Era ca un descântec pe care Sandu i-l repeta şi de care ea însăşi se agăţa, în fiecare zi. Dar simţea că timpul nu mai avea răbdare, că el o împinsese de la spate ca un vânt uscat, el îi pusese în gură cuvintele acelea atât de hotărâte, aproape tăioase, cu care-l întâmpinase pe Sandu acum două luni. Trebuie să vindem, că altfel nu facem faţă. Bine, atunci să vindem, îi răspunsese Sandu, cu tristeţe în glas dar cu oarecare speranţă că Xenia se trezeşte la realitate, că înţelege că acum trebuie să fie mai practică, să se gândească la familie. Dar Xenia se credea în continuare Violeta şi îi vorbea lui Sandu din străfundurile decorului de mucava care-i aprindea, în măruntaie, drama acelui prea târziu al Traviatei.

*

-Iertaţi-mă că vă deranjez, aş fi dorit să vorbesc cu…

-Nu este, vine abia diseară… dar intraţi, intraţi…

-E devreme şi poate că v-am deranjat…, începu Dan să se scuze, neştiind dacă să-şi scoată sau nu basca de pe cap.

-Nu, de unde, eram trează de mult… îmi repetam partitura şi eram atât de concentrată încât nu v-am auzit de prima dată.

Dan ezită o clipă, apoi se şterse pe picioare, semn că îşi făcea curaj să intre. Era intimidat de prezenţa femeii în capot şi de pluralul de politeţe, atât de franţuzesc, pe care-l folosea.

-Vă servesc cu un ceai şi îmi spuneţi ce să-i transmit lui Sandu, bine?

-Da, sunteţi amabilă, îi răspunse Dan, care patina între registre, neştiind cât de familiar trebuie să fie cu femeia aceasta stranie pe care nu o mai întâlnise de fapt decât o singură dată. Intrase în sufragerie şi fu invitat să se aşeze în fotoliu. Era aceeaşi cameră în care cinaseră cu ceva timp înainte. Acum însă atmosfera părea schimbată. Poate din cauză că draperiile erau trase în plină zi şi înăuntru era aproape întuneric. Cu toate astea, obiectele păreau mai dense, cu marginile îngroşate, mai ales mobilele vechi printre care obişnuia să se joace de-a ascunselea cu Sandu. Acum, deşi nu mai păreau imense ca atunci când era copil, le simţea grele, masive. Era mai mult ca sigur din cauza luminii slabe, îşi spuse, şi bău o înghiţitură de ceai. Xenia îl privea, cu pleoapele încărcate de tuş. Gulerul cămăşii îl strângea. Era ceva în privirea ei care-i amintea… de Nora. Da, era privirea de scenă a Norei, din seara în care-l pusese să recite…

-Ce ascultaţi?

–Traviatta…

-Vă place Verdi?

-Îmi place Traviatta.

-Este una dintre lucrările lui cele mai frumoase….

-O ador pe Violeta Valery, întări Xenia.

-Aşa? întrebă Dan care nu înţelegea unde voia Xenia să ajungă. Însă chiar ea îi veni în ajutor, aşa cum îi venea în ajutor şi lui Sandu, aşa cum ar fi fost gata să ajute orice bărbat care nu putea, prin firea lucrurilor, să înţeleagă drama unei femei.

-Violeta Valery. Drama ei, iubirea pentru Alfredo… E gata să sacrifice totul din pasiune… Impresionant, nu-i aşa?

-Într-adevăr, răspunse Dan, înecând sfârşitul frazei într-o a doua înghiţitură de ceai. Era amar, puţin prea amar pentru gustul lui, dar îl salva aroma plăcută. Pendula de pe perete se oprise la ora cinci. Era dimineaţă, posibil să fi trecut puţin de zece, dar semiobscuritatea făcea să pară că într-adevăr timpul se oprise în încăpere, cu mulţi ani în urmă şi nu se sinchisise să-şi reia curgerea firească odată cu întoarcerea locatarilor. Xenia îşi strânse capotul şi întoarse placa de vinil. Puse în surdină Traviatta, – da capo! – apoi îl întrebă dacă înţelesese bine, că şi el terminase Conservatorul…

-Pian, răspunse Dan….

-A, şi acum?

-Am luat câteva ore de suplinitor la şcoală. Nu mai aveau profesor de muzică şi am acceptat până la sfârşitul semestrului, în iunie.

-Îmi place pianul… un instrument temperat…

-Ce anume vă place?

-Depinde… ascult de obicei ceea ce cred că se potriveşte cu starea de spirit a Violetei. Dimineaţa asta, bunăoară, am simţit că ar vrea să asculte Erik Satie şi am pus Gnosienne. Alteori ascultă Rachmaninov…

-O eroină înaintea timpului ei… vreau să spun că nu au fost contemporani… eroina şi compozitorii de care vorbiţi, reluă Dan, apoi se refugie din nou în ceai neştiind dacă merge sau nu într-o direcţie firească cu această conversaţie, atât de stranie pentru o dimineaţă cu ploaie mocănească.

-Timpul, pentru o femeie ca Traviatta, nu are nici o importanţă… Vocea Xeniei aluneca imperceptibil într-o melancolie uşor irizată în verde. Lumina creştea în draperiile trase şi atingea în dungi oblice marginea feţei de masă sub care Dan încerca să-şi ascundă palmele transpirate.

-Aveţi voce?

-Voce… nu, din păcate. Vocea mea e pianul.

…Vocea mea e pianul, erau cuvintele Annei, îşi aminti Dan. Era uşor să te refugiezi acolo, printre note şi acorduri, care spun totul pentru tine şi poate nu suficient pentru cei din jur. Dan îşi termină ceaiul şi puse ceaşca pe farfurioară. Clinchetul de porţelan, atât de familiar.

-Da, e într-adevăr păcat, relua Xenia. Dacă aţi fi fost tenor, aţi fi putut fi pentru câteva minute Alfredo… să îmi daţi replica. Mă pregătesc pentru o audiţie importantă… prim-solistă la Opera din Braşov.

-V-aş fi ajutat cu plăcere, spuse Dan, gata să se ridice. De fapt, mi s-a mai cerut asta odată, demult, dar era vorba despre o piesă de teatru.

-Aşa? Şi ce anume?

-Oberon, din Visul unei nopţi de vară….

-Ați avut succes?

-A fost cel mai prost rol din viaţa mea… am renunţat la timp, îi spuse Dan zâmbind şi se îndreptă spre uşă.

-Ce să-i spun soțului meu?

-Deocamdată nimic, doar că l-am căutat… Salută din dreptul uşii şi plecă.”

(fragment din romanul Numele ei era Uitare, ed. Eikon, 2014)

Vilhelm Hammershoi, Interior

(sursa foto: lapisblog.epfl.ch)

La Traviata, Un di felice eterea (Netrebko/Villazon, 2005)