Pledoarie pentru secund(ar)… (IV): Vrei să scrii o Fugă?

Moto:

„– Niciodată doi oameni nu pot deveni mai lesne prieteni

decât atunci când fac împreună muzică.

Frumos lucru.

Nădăjduiesc că vom rămâne prieteni, tu și cu mine.

Poate că ai să înveți și tu, Josef, să compui fugi…”

(Herman Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă)

So you want to write a Fugue? … Așa își începe Glenn Gould demonstrația. Pianistul canadian a scris în 1970 un scenariu (demonstrativ) pentru o Fugă, explicând într-o emisiune televizată felul în care vocile dialoghează în această formă de compoziție de origine barocă. Așadar, vreți să scrieți o Fugă? Sunteți măcinat de dorința de a scrie o Fugă, aveți îndrăzneală să o faceți?… Nu, insistența cu care Gould reia întrebarea nu este superfluă; dacă stăm bine să ne gândim, repetiția temei (a unei idei, a unei interogații) reprezintă nucleul Fugii, o tehnică componistică ce folosește contrapunctul și canonul. Însă, într-o Fugă, ingredientul principal este vocea. Vocile, mai bine spus. Într-o Fugă, vocea secundară e la ea acasă. Apoi, secundarul nu rămâne niciodată imobil, el devine prin reluare, la vremea cuvenită, element principal. Înțelegem acest lucru coborând câteva trepte în istoria Fugii… Termenul ca atare a cunoscut, de-a lungul timpului, înțelesuri și întrebuințări diferite. De la „canon” (Evul Mediu) la „imitație” (Renaștere), Fuga își primește definiția actuală datorită lucrărilor lui Johann Sebastian Bach, în special Clavecinul bine temperat și Arta Fugii.

Așadar, vreți să scrieți o Fugă?… Întrebarea lui Glenn Gould a continuat să mă urmărească… Romanul Timpul splendorii este, mai mult decât celelalte AnoTimpuri, scris (compus!) în maniera unei Fugi. Și aceasta, datorită felului în care, dincolo de povestea propriu-zisă, viața personajelor mi s-a descoperit în complexitatea ei polifonică. Urmărim, de obicei, eroul principal, destinul celui care pare să adune, ca într-un creuzet, destinele secundare. Vocea principală se aude mai tare, reducând la tăcere vocile celorlalte personaje, uneori capricios și scurtcircuitând voința scriitorului… Interesant într-o Fugă mi se pare rezultatul melodic, armonia polifonică ce se aseamănă, prin construcție și sonoritate, unei tapiserii. Textul-tapiserie și viața-tapiserie, iată două instanțe care împrumută muzicii polifoniile sale, redefinind raporturile dintre „temă” și „detaliu”, dintre ceea ce ne-am obișnuit să împărțim, uneori fără nuanțe, în „principal” și „secundar”. Și cu toate astea, intervine un element nou, care face diferența!… Într-o țesătură la război se văd ițele (temele), iar printre ele se amestecă vocile nuanțelor (culorilor) care creează desenul, imaginea de ansamblu. La fel, într-un text, avem firul narativ, coloana vertebrală a poveștii, la care se adaugă firele acțiunilor secundare, completând întreaga construcție… Dar textul ca Fugă, acesta are o notă aparte care s-ar traduce ca un joc special cu elementele secunde. Deși se păstrează distincția între „principal” și „secundar”, categoriile liniilor melodice, Fuga ne arată că între ele există o graniță relativă, iar contrapunctul poate oricând răsturna ierarhii pe care le considerăm fixe, care pot da impresia greșită de „odată pentru totdeauna”. Fuga acordă fiecărei melodii secundare un moment anume în care ea conduce, se transformă din ecou în voce principală, ordonatoare. Circularitatea specifică Fugii are în sine ceva generos, prin faptul că ne arată ceea ce o voce secundată poate deveni; Fuga aduce la lumină potențialul de sonoritate și de sens al unui element, în aparență, „secundar”…

Am ascultat îndelung Bach în timp ce am scris Timpul splendorii. Un roman-Fugă, a cărui structură respectă cele trei secțiuni : I. Aria: Lumea Nouă, II. Canon: vocile lumii de ieri, III. Aria da capo: șoaptele viitorului; o Fugă pentru cinci voci, literare și muzicale în același timp: Bach-Busoni (în dialogul transcripturilor muzicale), Iacob-Maximilian (în dialogul epistolar) și Letiția Veroni, această din urmă „voce-șoaptă” servind drept liant, argumentul acelui „da capo” sub semnul căruia se și încheie Timpul splendorii.

…M-am întrebat, odată cu încheierea tetralogiei, ce ar spune Bach dacă i s-ar cere să portretizeze lumea contemporană într-o Fugă? Cum ar suna jocul dintre „principal” și „secundar?” Mai este oare lumea în care trăim capabilă de polifonie (armonia fiind, desigur, implicită!) sau ar eșua lamentabil în cacofonie, chiar și în ciuda genialității lui Bach?

Foto 1: O Fugă de Bach…

sursa foto: en.wikipedia.org

*

„Berlin, Victoria-Luise Platz, 18 noiembrie 2016, orele 19.00.

Fiule, s-a făcut târziu… Ce aș mai putea să-ți scriu acum?… Am reascultat Arta Fugii, există oare ceva mai desăvârșit? Tocmai fiindcă partitura nu te lasă să ghicești în ce moment al ei te afli, îmi dă senzația că pot să înșel timpul, mă face să cred că întoarcerea e posibilă. Și am nevoie să cred asta, Maxim… Cât despre celelalte, viața mea a continuat în toți acești ani, cu bune și rele. M-am luptat în fiecare noapte cu Îngerul insomniilor și cred că acum, după o viață, l-am învins. Mi-am regăsit liniștea… Din 1963 am predat muzică la Conservator. Dacă n-ar fi fost Bach… el mi-a fost pasiune, mișcare a spiritului spre înălțimi, consolare. Acum câțiva ani mi-am împlinit un vis: am petrecut o toamnă încheiată în arhivele din Leipzig. Doar eu cu Bach. Se pare că în ultimii ani de viață devenise pasionat de genealogie. Pot să înțeleg asta. I-am parcurs atent corespondența, sperând să găsesc un cât de mic indiciu despre acel Matthäus și ghicitoarea pe care, în complicitate cu Bach, mi-o lăsase mie moștenire. Ce e cu acel surâs misterios?… Nici acum nu-mi pot răspunde. Poate o va face fiul tău, Maxim… Ah, pianul lui Busoni, o să-mi fie greu să mă despart de el; când mă gândesc că a dat glas celor mai ascunse terori ale sufletului meu… Dându-le o voce le-am făcut să iasă din ascunziș, obligându-le să mă elibereze. Bach m-a ajutat să regăsesc chipul lui Dumnezeu în om, chiar și în cel care mi-a fost torționar. Cât de mare poate să fie forța consolatoare a muzicii… Am compus mult în ultimii ani, transcriere după transcriere la muzica propriei mele vieți. Am ajuns la o anumită armonie interioară, cred că acum sună frumos… Să mă ierți, Maxim, dacă-mi pierd firul gândurilor. Am îmbătrânit, e firesc ca memoria să-și facă mendrele. Memoria și muzica, vocile lor în canon se suprapun tot mai des în mintea mea, la fel ca prezențele celor pe care i-am iubit, până și umbrele care m-au bântuit ani în șir. Dar, pe măsură ce te apropii de capătul vieții, umbrele se cern ca prin sită, lăsând în urmă doar aburul trandafiriu al iubirii. Iubirea, fiul meu, îți schimbă mintea dându-i o așezare mai bună, pregătind-o pentru iertare și pentru compasiune… Nu știu cum să închei șirul epistolelor mele către tine, presimt că nu vor mai fi multe, așa că te întreb doar atât: ai vrea să ne întâlnim? Îmi dau seama că-ți vine greu să iei o hotărâre, întâlnirile sunt grele. Sunt grele fiindcă ne leagă… A fost un lucru neașteptat pentru mine, să aflu că te-ai născut și că viața ta are să fie scrisă veșnic într-a mea, la fel cum semnătura sonoră a lui Bach s-a împletit în Arta Fugii, atât de mult încât de la al paisprezecelea contrapunct e imposibil să le mai deosebești… Nu trebuie să răspunzi pe loc, Dumnezeu știe că mie mi-a luat o viață să răspund la întrebările esențiale și aceasta e una dintre ele. Maxim, e important să ne întâlnim… Fiule, depindem unii de ceilalți; armoniile, la fel ca disonanțele, sunt necesare ca să țină laolaltă polifonia vieții. Poate asta l-a făcut pe Bach să-și întâmpine Îngerul cu un surâs… Cu toate că regret amarnic toți anii în care nu am fost împreună – cunosc, din păcate, părinți și copii care sunt despărțiți iremediabil cu toate că trăiesc sub același acoperiș! – esențial rămâne un lucru: să ne întâlnim!

…Deja 19.30. În seara asta merg la Operă, nu am mai fost de ceva vreme la concerte, mă simt slăbit. Dar de dimineață am răsfoit ziarul și am văzut că va concerta un tânăr bucureștean… Ca să vezi, îl cheamă tot Tauber, încă Iacob Tauber, ce coincidență, tocmai când mă gândeam, după un vis încâlcit cu îngerul din tapiseria copilăriei mele, că m-aș fi bucurat să aflu dacă ai vreun fiu care să ducă numele nostru mai departe. Cât de mult îmi plăcea să-mi trec mâinile peste fața îngerului scufundat în apele limpezi de la Eisenach, în timp ce mama fredona o cantată de Bach și tata încerca să pescuiască, necăjit că în mrejele lui nu se aduna nimic. Spunea că e din cauza lui Bach și mama râdea, lăsând în urmă cerul senin și tăcut…

*

Berlin, Gara centrală, 18 noiembrie 2016, 19.10

– Maxim, am ajuns la Berlin, te sun din gara centrală… Nu vă faceți griji, voi ajunge la timp, dacă reușesc să scap de aglomerația asta infernală. Acum îmi iau bagajele, pe urmă fug la hotel să mă schimb, în mai puțin de o oră trebuie să fiu gata pentru concert… Ce spui? Pierd semnalul. Da tată, am adresa bunicului, Viktoria-Luise Platz, la numărul 11. Cum aș putea să uit unde a locuit Busoni?… Alo? Vorbim mai târziu, tocmai am zărit un taxi…Taxi! Taxi!

…Visul meu ar fi fost să mă plimb pe străzile Berlinului în plină vară, să vizitez muzeele, mă rog, tot ceea ce poate intra în atenția unui turist care se respectă. Dar eu sunt mereu „pe fugă”, dintr-un oraș în altul, abia dacă reușesc să-mi vizitez camera de hotel. În rest sunt mereu prins în repetiții, mai ales cele cu orchestra îmi consumă toată energia. Să-ți auzi propria voce în iureșul celorlalte instrumente… Să fii în stare să și strălucești!… Strălucește, Iacob, trebuie să faci publicul să simtă asta și să te dorească!… Olga, încep să înțeleg de ce mi-ai spus ultima oară la Paris că arta și cariera devin la un moment dat, două drumuri separate. Mă simt teribil de obosit, de parcă aș fi făcut ocolul lumii. Și în mare parte e adevărat. Citind scrisorile lui Maximilian către tatăl meu am înconjurat, ani în șir, lumea casei cu păuni. O insulă, mai bine spus un arhipelag de insule care poartă, fiecare, povestea mea, a lui Maxim și a Annei, chiar și a ta, Olga. Îți voi povesti când ne vom întâlni la București. Îți vine să crezi că în seara asta trebuie să fug înapoi la aeroport? N-am putut să-mi prelungesc șederea, deși ideea de a hoinări prin locurile atât de dragi lui Busoni și, mai ales acum, după această cursă epistolară, dorința de a-mi cunoaște bunicul pe îndelete, misteriosul Maximilian Tauber, mă fac să vreau să anulez totul. Știu însă că cei de la Filarmonică nu mi-ar ierta-o, ar fi o greșeală fatală, mai ales acum când sunt încă la început de drum… După concert alerg în Viktoria Luise Platz, la numărul 11… Sper să-l găsesc acasă pe bătrânul general și, cu toate că nu sunt fiul lui, să se bucure de întâlnirea cu celălalt Iacob… Așa o să-i pot mulțumi personal pentru tapiseria care încă tronează, la loc de cinste, în casa cu păuni… Să nu uit… Să nu adorm!

Foto 2: William Degouve de Nuncques, Nocturne au parc royal de Bruxelles

sursa foto: artactu.com

*

Opera din Berlin, orele 20.00 … Anna, aș fi vrut să fii cu mine aici, tu mi-ai fi urmărit cel mai fidel interpretarea… În sfârșit, Variațiunile Goldberg. Îți amintești câte zile și nopți am pierdut repetând fiecare parte, cu vocea ta care mă consola, oferindu-mi în dar o poveste… Bach, da, a fost o revelație pentru mine, ca om nu doar ca pianist. Apoi memoriile lui Busoni mi-au confirmat intuițiile… Arta Fugii este, de fapt, arta vieții. Viața nu poate fi redusă la un singur fir, nici la o singură voce. Din fiecare fragment al ei se desprind ramificații care prind rădăcini mai mult sau mai puțin adânci, în funcție de capacitatea și dorința noastră de a ne statornici, de a ne fixa într-o trăire, într-un sentiment, într-un loc…sau în inima unei ființe. Acest ultim lucru e, firește, cel mai greu. Apoi, toate aceste voci trebuie să-și găsească timpul intrării și al ieșirii, la fel cum omul se naște, apoi, după o vreme, trebuie să învețe să moară. Dificultatea maximă, vorbesc acum din experiența execuției tehnice, este atunci când vocile intră în canon, căutând să se armonizeze. Tind să cred că așa e și în viață, voi încerca să-mi asum concluzia asta, deși abia împlinesc douăzeci și unu de ani. Vreau să duc o viață bună și demnă. Din punctul ăsta de vedere nu mă tem că mi se va reproșa mentalitatea mea de premiant. Da, într-adevăr vreau să stăpânesc Arta Fugii și, mai ales, Arta Vieții. Nu cred că e prea devreme să-mi pun astfel de probleme, deși colegii de aceeași vârstă cu mine continuă să facă glume pe seama mea. N-au decât! Singularitatea e un risc… Odată ajuns pe culme, e firesc să simți împunsăturile în coastă; e singurătatea care îți umbrește, pentru o clipă, extazul reușitei care te proiectează, cu tot ropotul aplauzelor, în cer!… Ah, Maxim, le pot auzi acum, adunând sala într-o monadă perfectă care așteaptă și deja a și început să viseze. Mă cheamă să le aduc, pe tava de fildeș a claviaturii, visul lui Bach. În doar câteva minute intru în scenă!…

…Trag cu ochiul din spatele cortinei, ca atunci când eram copil. Nu cred că voi scăpa de felul meu naiv de-a fi, poate că nici nu trebuie… Mă amuză expresia chipurilor, care exaltate, care fixate într-o așteptare crispată. Unele sunt pur decorative. Nu-mi dau seama ce efect are muzica mea asupra lor și pe acelea le ocolesc. Am nevoie să descopăr un chip interesant, e expresie inteligentă asupra căreia să mă fixez ca să mă pot concentra!… Încă două minute și cortina se va ridica. Dirijorul își încheie grijuliu butonii… Ah, ia te uită, cred că am găsit ceea ce căutam…. Văd un bătrân cu chip frumos, înalt și puțintel adus de spate. Are părul bogat și complet alb, ca o aureolă în jurul tâmplelor proeminente. Își sprijină bărbia pe mâinile osoase, adunate ca într-o rugăciune pe capul de leu argintat al bastonului. N-am mai văzut de mult un spectator atât de elegant, parcă vine dintr-o altă lume, din alt timp… unul în care tocmai am fost, grație scrisorilor bunicului. Mi-l imaginez că arată chiar așa, poate că ar fi fost potrivit să-l sun înainte și să-l invit, dar n-am îndrăznit. Ah, încep să simt că l-am moștenit… De ce trebuie să ezit și să aleg prost, tocmai în momentele importante? Acum chiar mi-e ciudă pe mine… Încerc să mă liniștesc, să-mi adun gândurile, privindu-l. Un chip nobil, o expresie distinsă mă ajută de fiecare dată. Tușește, încearcă să-și oprească tremurul bărbiei sprijinindu-se mai tare în mâinile încrucișate pe baston. Stă drept în scaun și privește prin monoclul aurit, chiar spre mine. Un zâmbet îi adie pe frunte. Poate că m-a văzut, am fost descoperit!…

– Domnule Iacob Tauber, poftiți pe scenă!

– Îndată, mulțumesc!

– Break a leg!

– Asta e pentru actori!

– Merge și pentru Bach… Curaj!

…Anna, cred că am început bine. Atacul e important, prima măsură, de aici începe totul și în același chip trebuie să se sfârșească… M-ai spus că așa te-a învățat Bencov. Apoi viața. Viața și muzica… Bătrânul domn mă privește, ascultă atent, cu mâinile împreunate sub bărbie, ca un voievod din frescele medievale. Mi-ar plăcea să-l cunosc, să aflu măcar cum îl cheamă. Are o privire atât de albastră, îmi imaginez că sunt în aer liber și cutreier cu Bach potecile înverzite, la marginea râului din Eisenach. Poate chiar apa i-a șoptit muzica, aceea care țâșnește din adâncul pământului, din străfundurile vieții. E amuzant când te gândești cât de simple sunt viața și moartea, doar ce ni se întâmplă între ele se mai complică uneori. Zilele și nopțile, gândurile noastre, curajul și frica, binele și răul, fuga și statornicia, spiritul și materia care ne alcătuiesc, până și cele mai subtile contradicții care ne traversează plămada în chip nevăzut, toate se luptă unele cu altele, adăugând ceva în imensa tapiserie a luptei lui Iacob cu Îngerul… Bătrânul mă privește. A stat o vreme aplecat asupra programului, descifrând parcă cu greu ceea ce era scris acolo… Mărturisesc că nici eu nu l-am citit, habar nu am ce au scris organizatorii despre mine. Ochii lui albaștri mă străbat până în inimă, cu atâta putere de parcă ar dizolva în mine chiar și muzica. Buzele lui subțiate dureros se mișcă, de parcă mi-ar șopti numele: Iacob…Iacob… Dacă aș putea, aș striga să nu mă mai strângă atât de tare, să-mi dea drumul din strânsoarea privirii lui ca să pot încheia și ultima variațiune… Ia te uită, lupta lui Iacob cu Îngerul e acum, se petrece chiar aici pe claviatură, între privirile noastre care se strâng una pe cealaltă într-o familiaritate stranie. Pot să jur acum că l-am mai întâlnit cândva, chiar de curând… Dar unde? Și cum să fac să-mi amintesc? Simt că nu pot continua, îmi vine să strig acestui înger neașteptat: cine ești? spune-ți numele!

*

Opera din Berlin, orele 22.00. Concertul s-a încheiat. A fost un succes. Aplauzele ropotesc ca o ploaie ceremonioasă, pesemne ultima din toamna asta atât de lungă și întortocheată ca un labirint. Salut și mă retrag, recunoscător dar grăbit. Publicul mă cheamă pentru un encore. Imposibil să mă sustrag. Aleg, firește, Busoni, Chaconne. Ating clapele de parcă aș păși pe treptele unui vis. Cobor din ce în ce mai adânc în privirea bătrânului care e tot acolo, mă urmărește atent din lojă sorbindu-mă în noaptea albastră a ochilor lui, o noapte de dincolo de catapeteasma tuturor nopților de până acum. Iarăși, aplauze. Multe, generoase, roiuri de aplauze. Nu poți ști niciodată dacă sunt pentru tine sau pentru Bach. Mă înclin, mă retrag în spatele cortinei, îmi iau servieta și haina de la garderobă și fug, fug în bulevardul acoperit de o zăpadă proaspătă, calmă. Ninsese în timpul concertului, așa se și cuvenea, copacii acoperiți cu sclipiri diamantine se aplecau ca o coroană peste duhul lui Bach, acoperind rămășițele lui noiembrie… Curând intrăm în iarnă. Mâine am concert la București cu Filarmonica, Concertul pentru pian și orchestră compus de Durand. Anna și Dan așteaptă clipa asta ca pe-un deznodământ al poveștii lor, n-aș vrea să-i dezamăgesc… Alerg prin bezna de argint, orbecăi rugându-mă să găsesc un taxi, altfel risc să ratez întâlnirea cu Maximilian. Ah, un taxi, sunt salvat! Taxi…Taxi!

– Repede, în Viktoria Luise Platz, la numărul 11. Grăbiți-vă!

– Pe ninsoarea asta, cred că glumiți… În fine, fac tot ce pot!

…Iacob! Iacob!… Așteaptă-mă, Iacob!

– Încetiniți, am impresia că mă strigă cineva…

– Păi n-ați spus că ne grăbim? …Nu e nimic, doar un domn care face semne în urma taxiului. Ce nerăbdători sunt oamenii, nu vă faceți griji, sunt destule în parcarea Operei!

– Bine, atunci înainte, cât mai repede… Trebuie să prind în seara asta ultimul zbor spre București.

*

Foto 3: William Degouve de Nuncques, Un parc, la nuit

sursa foto: www.pinterest.com

…Eisenach, noiembrie 1742.

Bunul meu conte, am încheiat în noaptea asta Arta Fugii, cred că va rămâne opera mea de căpătâi. Nu vreau să folosesc cuvinte mari, acestea i se cuvin istoriei. Dar cred că Aria pe care am găsit-o va conta, poate va da chiar un înțeles vieții mele mărunte, operei mele pe care am încercat, după puteri, să o închin lui Dumnezeu. Vezi bine, insomnia care m-a chinuit în ultimele luni a dat roade, această ultimă noapte din toamnă a fost un sfetnic bun. Și după ce am scris cele din urmă note, abia atunci mi-am simțit pleoapele grele și am căzut într-un somn adânc, chiar aici, cu capul pe masa mea de lucru. Am avut un vis straniu și sper să nu fie unul dintr-acele vise profetice. Nu sunt eu vrednic de așa ceva… Am încercat să-l transpun în muzică descoperind astfel Aria, dar a fost încărcat și de suferință. Se făcea că eram în frumoasa cetate a Berlinului, într-o noapte strălucitoare ca argintul. Ninsese peste frunzele uscate, acoperindu-le focul de aramă cu o platoșă de cristale argintii. Ciudat însă, parcă nu recunoșteam nimic din clădirile orașului, zidurile arătau diferit iar străzile deasupra cărora am fost ridicat în zbor de o mână misterioasă se întretăiau altfel, de parcă orașul fusese rezidit din temelii. Mi-era greu să recunosc zgomotele, oamenii. Hainele lor arătau altfel, luminile puternice mă orbeau la tot pasul, de parcă sute de candelabre ar fi fost aprinse în același timp, din toate casele, de la toate ferestrele, ochi mulți de lumină ca niște licurici, atât de puternici încât păreau să topească zăpada cu strălucirea lor. Îmi venea să spun că din noapte nu mai rămânea aproape nimic, decât fărâme de obscuritate pe la colțul străduțelor. Nu mai erau calești ci o mulțime de …trăsuri negre sau galbene pe roți care traversau străzile troienite cu o viteză uluitoare, fără să fie trase de cai! Sau poate că și pe ele le împingea o forță nevăzută, aceeași care mă făcea pe mine să plutesc prin văzduhul care primise, în seara aceea, botezul primei ninsori din an… Eram nedumerit, neștiind ce căutam acolo, pierdut într-o noapte străină, într-un oraș care nu semăna cu cel cunoscut de mine. Pesemne că fusesem adus acolo de Înger cu un scop, nu m-am îndoit niciodată de asta, așa că am ciulit urechea încercând să disting ceva ce m-ar fi putut lămuri. Am auzit, în cele din urmă, din toată împletitura aceea complicată de lumini și zgomote, sunetul unei voci puternice, pe care vârsta înaintată o făcea să semene cu arama trecută prin foc.

Într-adevăr, apropiindu-mă de o clădire impunătoare, am văzut un bătrân care alerga după una din acele mașini galbene, strigând un nume: Iacob! Iacob!… Alerga și striga, dar pașii lui alunecau pe drumul troienit, în timp ce vocea îi era estompată de iureșul fulgilor de zăpadă. Zăpada poate fi, uneori, neiertătoare. Mașina a dispărut în noapte iar bătrânul, slăbit și din cale-afară de deznădăjduit, a căzut în genunchi aproape de locul unde mă aflam, de parcă s-ar fi rugat, apoi, strângându-și pieptul ca apăsat de o durere surdă, s-a prăbușit în zăpadă… M-am apropiat, cu îndrăzneala pe care numai un duh o poate avea. Ochii bătrânului care aluneca în moarte, dus tot mai departe de ninsoarea care nu mai contenea, rămăseseră deschiși și aproape că m-am cutremurat de privirea aceea albastră. Îngerul, văzând cât mă temeam, și-a arătat atunci chipul luminat de splendoarea lui celestă și mi-a spus să stau cu bătrânul, să-l veghez până când are să treacă pe tărâmul veșniciei. Așa că l-am păzit, ascultător, până ce sufletul lui s-a ridicat la cer, urcând pe treptele diafane ale acelei ninsori de sfârșit de noiembrie. Oare ce să fi fost, m-am tot întrebat… Încercam să deslușesc ce se întâmpla prin pâcla zăpezii devenită strălucitoare ca un cristal, în timp ce în mintea mea continua să răsune strigarea bătrânului: „Iacob, Iacob!”… Curând vocea lui a fost acoperită de alta mai tânără care striga, la fel de trist: „Maxim, fiul meu, Maxim”. Apoi de o altă, ca șoapta unui îndrăgostit: „Anna…Anna!” Apoi de o alta care striga: „Ester, te implor, urmează-mă.” Și încă una, aproape ca de copil: „Olga, de ce crezi că se tot luptă Iacob cu Îngerul?…” Și în clipa aceea, bunul meu conte, mi s-a deslușit taina Fugii. Vocile se suprapun în muzică, la fel ca și în viață. O voce o cheamă pe alta, la fel cum o viață o cheamă pe alta. Aria e răspunsul la o întrebare esențială: cum să fac ca vocile să se întâlnească? Voi încredința secretul numai bunului Matthäus care vine azi să-mi facă portretul…”

Foto 4: William Degouve de Nuncques, Les Anges de la Nuit

sursa foto: animekritik.wordpress.com

(Fragment din Timpul splendorii, ed. Eikon, 2016)