Parfumul unui nume: „Oltremare”

*

„– Iertați-mă…nu cred că mi-ați spus până acum numele dumneavoastră, zise Anna, roșind ușor.

– Toată lumea mă cunoaște drept Il Profumiere. Aș putea oare să-mi doresc ceva mai mult? Ai însă dreptate, ar fi trebuit să mă prezint de la bun început cu numele adevărat. Magnus. Magnus Stein… Înțelegi acum de ce am avut rețineri? Anna zâmbi, plecându-și ochii. Da, reluă parfumierul, părinții mi-au dat un nume prea mare pentru statura mea măruntă. Firește, nu aveau de unde să știe cum anume voi crește. Cred că a fost mai degrabă ambiția tatălui meu de a face din mine cel mai mare parfumier, dându-mi să port povara unui nume ca Magnus.

– Magnus sună muzical…

– Stați să vedeți, nu v-am dezvăluit totul. Încă de la o vârstă fragedă, văzând cât de mult mă atrag poțiunile din atelier, mama a început să-mi spună Magus. Uneori, o literă face toată diferența într-un nume, în destinul unui om. Vei fi un magician, îmi spunea, parfumurile tale vor cuceri lumea… Acum, sper doar că o vor face mai bună. Nu vreau să spun lucruri mari dar ceva din duritatea făpturii noastre se topește în contact cu un parfum, cu o esență nobilă, cu o adiere curată. Ceva din materia amorfă care ne ține laolaltă se înfiorează, ca în prezența unui duh înmiresmat. Ai simțit asta vreodată?

– Da, firește.

– Uite, caprifoiul pus să crească pe marginea unei verande, în ghivece. Mă încântă pur și simplu…Parcă respiră însăși roca asta veche și măcinată de soare…Parfumul reînvie trecutul dar ne și ajută să adulmecăm viitorul. Unii ghicesc în zodii, alții în miresme. Într-o zi, imaginează-ți asta, a venit la mine un domn elegant şi m-a rugat să-i creez un parfum care să-l ajute să-şi găsească viitoarea soţie. Să o recunoască a spus, pentru că de multe ori în viaţă trecem fără să vrem pe lângă lucrurile esenţiale.

– A reuşit?

– Uimitor, da!

Se opriră pe o băncuță într-o piațetă dominată de statuia unei nimfe, din al cărui sân voluptuos țâșneau apele unei fântâni arteziene. Soarele se ascunse în spatele unui nor trecător, vălurind cerul albastru.

– Nimic nu mă atrage mai mult decât vremea asta de amiază când pot să surprind în voie instantanee, crâmpeie de viață. Dincolo de Tibru, existența italienilor obișnuiți se revarsă în străduțe. Ceea ce numim exterior, afară, capătă pentru mine o intimitate specială. De altfel, așa cum ai putut să constați, mulți lasă ușile deschise, îmbiindu-te parcă să treci pragul în tinzile întunecoase. Aici mi-am început inițierea, cutreierând periferiile încântătoare…Când am ajuns la Roma după război, străduțele erau pline de moloz, mizeria respingătoare. Cu toate astea, soarele biruia și coroanele pinilor te făceau să speri că Roma avea să-și recapete frumusețea pierdută. Da…cum îți spuneam, orice oraş are un parfum aparte. Trebuia să aduc un omagiu noii mele patrii. Am cutreierat străduţele, am privit cerul înalt, pierdut în piațetele sufocate de emigranți. Am petrecut ore întregi între ruinele din Fori Imperiali, încercând să regăsesc ceva din gloria unui imperiu care s-a descompus în pulbere albă, ca nisipul…Dar şi evadările în cotidian, cum ar fi un mantou ud de ploaie, mirosul ploii care adastă în pliurile unei umbrele agăţate de braţul unei femei frumoase care așteaptă, atât de aproape de tine, tramvaiul…Interiorul unei maşini…Mirosul amestecat care răzbate din poşeta pe care o doamnă o deschide brusc, căutând în grabă un lucru anume. Atunci închid ochii şi ghicesc pudriera, rujul, fardurile, o batistă uşor parfumată, un şerveţel umed cu lavandă, stiloul…Nu am vrut să pierd nimic din impresiile acelor prime zile. Știam că le voi regăsi de-a lungul anilor, dar mereu altfel. Am notat totul cu minuțiozitate în carnețel. Așa am creat o întreagă colecție, Le giorni… Vroiam să captez ce vedeam şi ce trăiam. Ce simte un străin într-o ţară necunoscută, pe care a ales-o să-i devină patrie. Hoinăreala mea din acele zile, fără ţintă, pradă simţurilor la pândă care înregistrau tot ce putea fi captat. Imagini, mirosuri, mişcare, expresiile necunoscuților în staţiile de metrou; pe stradă, texturile hainelor, faţadele clădirilor vechi care ne sfidau, zâmbind, cu eternitatea lor scrisă în piatră…Spune-mi Anna, ce auzi când miroși ghinda asta verde…E atât de fragedă, pot să-i sfărâm învelișul cărnos între degete; voi face o incizie chiar aici, în marginea capsulei…

– Aud…amar?

– Materia sfârșește prin a sângera…în tonalități minore, triste la gândul că până și o minusculă existență vegetală se poate risipi…Nu e nimic mai emoționant ca seva unei plante, incoloră și inofensivă, dar atât de puternică pentru cineva atent la lucrurile misterioase, nevăzute…

– Și mai aud…Ottorino Respighi, Pini di Roma.

– Ai putea să-mi spui de ce tocmai asta?…

– Mirosul înțepător de rășină și tempoul alert care deschide Trilogia Romana.

– Hmm, cred că te apropii de meșteșugul meu…Să-ți dezvălui oare mai mult?

– Aș fi un ucenic ascultător.

– M-ai convins deja…Secretul e ăsta: parfumul nu poate fi înțeles decât ca artă a timpului; trebuie să-i asculţi povestea, să-l gândeşti, să-i identifici compoziţia chimică, să-l porţi pe piele. Da, timpul… Azi toţi spun că timpul costă bani, cu un fel de zeflemea care mie, unuia, îmi demonstrează că timpul, în adevăratul sens, le scapă.

– Suntem într-o permanentă criză de timp.

– Timpul a devenit un lux, asta e ideologie pură, draga mea Anna. Nimic altceva decât expresia neputinţei noastre, a ignoranţei în materie de a trăi. O vom spune răspicat? Mă îndoiesc.

– Rare au fost cazurile în care umanitatea şi-a călcat pe orgoliu, recunoscându-şi slăbiciunile.

– Am căzut în istorie din cauza neascultării, a nesăbuinţei. Timpul e bun fiindcă şi el e creația lui Dumnezeu. Însă felul în care am ajuns să ne folosim de el e păgubos… Îmi amintesc de copilărie, când toate zilele erau fiicele unui Timp pe care-l numeam rege, tocmai pentru că îi arătam respectul cuvenit. Azi, e doar un produs de consum, un ingredient care se amestecă în prozaic. Odinioară curgerea molcomă a vremii ne dăruia extaze, azi ne pricinuieşte angoase. Nu mai ştim cum să convieţuim cu timpul. Suntem când înapoia, când înaintea lui, dar prezentul e pierdut, pentru că ne-am dezobişnuit să trăim clipa. Ah, unde e exaltarea acelui carpe diem? Uite, pietrele astea sunt mai înțelepte decât oamenii. Crezi că altfel ar accepta cu atâta dezinvoltură să se lase măcinate de soare și ploi, fără să protesteze? Am rămas doar cu retorica, cu ecoul cuvintelor înscris în piatră, aşa cum au rămas încrustate cochiliile vechi de melci în capitelurile prăvălite la pământ. Nu mai trăim clipa, clipa ne trăieşte pe noi; sentimentul delectării e înlocuit de senzaţia stranie de a fi fost cumva folosit, utilizat, consumat.

– Înțeleg acum de ce arta parfumului e atât de complicată.

– Ca și muzica, de altfel. Vrei să spui că nu simți presiunea timpului asupra formei, în tot ce s-a compus mai recent? Aș putea să încep chiar cu vocea acelui Orco, pe care ai redat-o admirabil în concert, seara trecută… Nimeni nu mai stăpânește tempoul așa cum o făceau clasicii. Nu sunt împotriva unui spirit al vremurilor, dar zău, îmi vine să spun că spiritul nou, atât de lăudat și râvnit, e mai degrabă un duh rău care bântuie, ros de propria-i neliniște.

– Durand a fost mereu înaintea timpului, i-a intuit mersul și cred că a încercat, cumva, să-l întoarcă din drum.

– Da, păstrează o proporție a frazelor muzicale, azi desuetă. Există un risc, în cazul uni parfum sau al unei compoziții muzicale. Devii dintr-o dată atât de dedicat senzației imediate, încât din dorința de a o reda așa cum este, sacrifici de dragul acestei orgolioase acribii, întreaga perspectivă. Ori, un parfum puternic, la fel ca o muzică reușită, trebuie să construiască o arcadă elegantă în timp, să lege o experiență de alta în loc să fragmenteze fragilitatea edificiului pe care îl numim, atât de înduioșător, viață. Uite, mă iau cu vorba și aproape că uitam să-ți spun…L-am întâlnit pe Durand!… Anna strânse ghinda în podul palmei, emoționată.…Da, continuă Parfumierul, m-a vizitat într-o dimineață frumoasă de iulie, întocmai ca cea de azi. Descoperise probabil din întâmplare atelierul din Via Omer. Pe atunci vindeam sticluțele cu parfum ca un negustor ambulant, mergând de la o casă la alta. Aveam un mic cerc de prieteni și cunoscuți. Poate unul dintre ei i-a spus despre mine, nu știu…Oricum, i-am auzit pașii pe caldarâmul ud. Plouase în timpul nopții și parfumul tuberozelor era splendid. Parcul Borghese vuia de ciripitul nebun al păsărilor. A intrat, făcând clopoțelul agățat de sfoară să sune de trei ori. De obicei nu mă reped să-mi întâmpin clienții. Îi las să intre mai întâi, le dau timp să observa locul în voie. Alegerea unui parfum cere liniște. Și, chiar dacă sunt grăbiți, ajung să le liniștească. Se plimbă cu mâinile la spate de la o sticluță la alta, citesc curioși etichetele, încearcă să deslușească ingredientele…Îmi place să le citesc nedumerirea, încântarea, uneori chiar melancolia, densă, grea, ca un parfum de magnolie.

– …Și Durand?

– Am respectat și cu el, firește, același ritual. Nu-l cunoșteam pe atunci. Pentru mine era un client oarecare. Dacă aș fi știut ce prietenie avea să ne lege, aș fi alergat numaidecât să-l îmbrățișez…Nu știam că anii aveau să ne despartă. Dar să nu anticipez.

– Era în căutarea unui parfum?

– Nu unul oarecare…Ce-și dorea, nu exista încă. A trebuit să-l creez special pentru el, pornind de la o amintire. Fără poveste, parfumul nu se leagă. Asta e prima lege. Trebuia să pun cap la cap ceva demn de numele Magus Stein, așa că l-am descusut, cu toate că era un om ursuz și scump la vorbă. La început mi-a spus un nume: Letiția. O iubită, m-am gândit imediat, probabil vroia să i-l dăruiască. Dar nu era așa. Îmi cerea un parfum care ar fi putut să-i aline dorul de ea, și poate chiar unul care l-ar fi ajutat, cu timpul, s-o uite…Am observat că-i lipsea brațul stâng. Apoi, plimbându-și mâna dreaptă printre flacoane, mi-a vorbit despre un foc albastru, cel din privirea tinerei fete, despre asemănarea dintre Letiția și Zăpada pe care o compusese.

– Zăpada lui Durand o cunosc, e cea care m-a adus la Roma. Parfumul, însă, nu pot să mi-l imaginez.

– Trebuia să fie un lichid albastru, dar care să emane căldură, ca un foc…Am căutat zile în șir, înlocuind formulă după formulă, ajustând cantitățile…I-am găsit în cele din urmă numele: Oltremare. Datorită culorii, așa cum mi-o ceruse, și ca o prevestire a călătoriei pe care avea s-o facă în Grecia, traversând marea spre insula Patmos. Am aflat că acolo și-a găsit, într-un sfârșit, liniștea. ”

(fragment din romanul Insula Melc, Eikon, ed. a II-a, 2016)

În imagine: Pasăre cu inel și casă albastră de Ștefan Câlția, 2004 (sursa foto: pinterest.com)