Parfumul unei Scrisori…

*

…Am descoperit scrisorile trimise în tinerețe de bunicul Iulian… erau împăturite cu grijă în plicuri minuscule, căptușite cu hârtie vaporoasă, liliachie, în care adăsta parfumul discret al unor glicine presate… Scrisul, într-o caligrafie elegantă, se topește pe alocuri în pagina gălbuie, lăsând în urmă locuri de un albastru difuz, ochiuri de lumină și de timp cristalizate în amintirea unor inflorescențe de primăvară. Da, scrisoarea păstrează parfumul tinereții lui, al unei călătorii neașteptate cu trenul, al unei despărțiri pe care nu și-a dorit-o, al unei iubiri pierdute. Însă cel mai neașteptat dintre toate rămâne parfumul cuvintelor…

Parfumul tare al lucrurilor pe care le spunem, parfumul calm al tăcerilor… În tablourile pictorului danez Vilhelm Hammershoi, tăcerile albe, repetate în scrisoarea fără cuvinte adresată Idei, îmi sugerează iasomia. Inflorescență discretă, aproape ca o absență, însă cu o mireasmă atât de puternic arborescentă, încât pare să ridice realitatea de la pământ… culminând în acea imponderabilitate căreia îi spunem stare de grație sau, pur și simplu, Frumusețe.

*

„Te urmăresc așadar din locul în care te-am lăsat – imaginea ta! – pe cărarea care se termină în dreptul ușii cu câteva dale de piatră roșie, în loc de prag. Chiar aud ușa închizându-se în urma ta. Ai pus totul în ordine apoi ai întors cheia în broască de două ori. Aștept să vii, mă întrețin în minte cu amintirea ta până când te vei așeza lângă mine și te voi vedea. Îi spun acelei imagini lucruri galante, o invit să se așeze în locul tău, ca o cochilie goală în adâncitura fotoliului. Pașii tăi se apropie discret, croindu-și drum prin tristețea mea amorțită, îmbălsămată de parfumul pătrunzător al liliacului pe care-l așezi în vază. Mai zăbovești în mici gesturi al căror ecou îl aud în continuare, amestecat cu gândurile mele ce se topesc încet într-o așteptare tulbure. Aprinzi candelabrul, ciucurii se zbat într-un clinchet scurt, de parcă ar râde de timiditatea noastră. Ne regăsim cu greu. Dar până și asta se învață. Îmi schimbi poziția fotoliului pe care-l aduci aproape de al tău. Ai construit cu minuțiozitate regia intimității noastre. Fotoliul meu și al tău, față în față, lângă fereastră. Îmi amintesc că stăteau la fel și înainte de accident, doar că locul meu era mai mult gol. Am fost ani de zile marele absent din viața ta. Iar tu ai fost soția mereu prezentă și neobservată. Dacă am fi fost un cuplu celebru și dacă am fi tentat prin faima noastră curiozitatea vreunui paparazzi, îți imaginezi ce istorie întreagă ar fi ieșit din toate astea…Eu știu bine că cel mai ușor e să brodezi pe marginea unei scene ca cea în care ne aflăm acum. Tăcerea prelungită inspiră privitorului necultivat cele mai cumplite certuri iar cele mai mărunte gesturi devin, pentru ochii avizi de suspiciune, comploturi inavuabile. Firește că nu e așa. Tu ai știut asta dintotdeauna, eu abia acum aflu. Te îndrepți spre bibliotecă, trecându-ți privirea peste cotoarele frumos aliniate. Minunat, vei alege o carte. De ce oare m-am îndoit că vei face acest lucru devreme ce era opțiunea cea mai bună și tu ai știut întotdeauna să alegi din viață ce e mai bun? Aș vrea să alegi Oscar Wilde. Îmi concentrez din toate puterile gândul asupra ta, încercând să-ți determin alegerea. Oare îți amintești că e autorul meu preferat, cel despre al cărui hedonism și histrionism ai spus că mă vor duce la extreme, mai ales o fire influențabilă ca a mea? Știu, ai dreptate, dar cu toate astea te rog să alegi Wilde. Am nevoie să mai ascult paradoxurile lui fermecătoare, acum că nu mai am altă plăcere decât jocurile inteligenței. Întinzi mâna spre raftul cunoscut. Nu pot să văd limpede ce carte ai ales. Voi afla când vei începe să citești. Nu spui nimic. Te așezi în fotoliul din fața mea și dai pagină după pagină. Apeși cotorul, semn că acea carte nu a mai fost deschisă de multă vreme.

– „…Voi începe prin a-ți spune că mă învinuiesc cumplit. În nopțile tulburi și agitate de neliniște, în zilele lungi și monotone de suferință, pe mine mă învinuiesc…”

…Aici stau și mă învinuiesc. Un alt fel de a spune aici stau și nu pot altfel, nu-i așa? Ah, Ida, e teribil începutul din De Profundis. Și tocmai acum când eu însumi sunt închis în cea mai rea închisoare, a propriului trup. Una în care trebuie să înfrunt cea mai grea pedeapsă, singurătatea. Citești cu o voce egală, vocea pe care ți-o știu și care capătă, pe măsură ce descoperă textul uitat, modulații emoționante. Scoți la iveală lucruri noi de dragul meu, încerci să faci un pas spre lumea mea, dându-mi șansa să înaintez și eu spre tine, purtat de tine. Ascult și încerc să înțeleg. Da, există o diferență între singurătate și solitudine. Singurătatea e rea, e negație, e înstrăinare, izolare față de ceilalți. E numele a ceea ce respingem, refuzăm, nu vrem să cunoaștem, să auzim, să simțim. Solitudinea înseamnă mai degrabă acceptare a sinelui care-ți cere să-i vorbești. Conștiința e mereu acolo, bate la ușă, dar am fost prea ocupat să-i răspund. Acum am tot timpul din lume însă nu vreau să-l irosesc făcându-mi procese de conștiință. Wilde scrie o scrisoare de iubire dintr-o închisoare zidită pe ura și ignoranța celui care n-a știu să fie recunoscător. Î cazul de față, cel nerecunoscător am fost eu. Ascult vocea ta, Ida, și mă simt de parcă mi s-ar citi o sentință. Mi se potrivește atât de bine pe alocuri încât, dacă aș putea, aș fugi ca mai înainte. Și viața mea ar lua-o de la capăt, în cerc, cu aceleași greșeli, fără să învăț nimic. Mă bucur, din pricina asta, că o forță mai puternică decât mine a hotărât că trebuie să mă opresc… Limba lui Oscar Wilde are o frumusețe desăvârșită. Ascultându-l, simt că nu există lege mai puternică în om decât frumusețea și nu poate fi o morală mai înaltă decât ea, nici n-ar fi posibilă în afara ei. Iasomia lovește în geam, făcând să răsară inflorescențele albe din întunericul mătăsos. Îți ridici ochii din carte, privindu-mă. Pleoapa mea stângă clipește. (…)”

(fragment din romanul Scrisoare pentru Ida,

în curs de apariție la editura EIKON, 2017)

(foto: din arhiva personală)