Andreea Nanu 
„– Angela, contesa di Bomarzo, spuse copila, făcând o mică reverență. Magnus Stein intră în jocul ei și își scoase pălăria, cât putu de ceremonios.
– Contesă Angela, aș vrea să revăd castelul, dacă sunteți bună.
– Pentru un bănuț…
– Chiar mai mult.
Taxiul demară, într-un nor de praf…
– Mă lași să intru?
Angela scoase din buzunarul șorțulețului o cheie veche, ruginită. Învârti cheia în lacătul care căzu la pământ, cu tot cu lanțul greu, petrecut printre gratii. Copila împinse poarta, făcându-i loc oaspetelui neașteptat.
– Mergi înainte, contesa mea, te voi urma.
Magnus Stein închise poarta în urma lui și aruncă o ultimă privire spre valea Bomarzo, cuprinsă încet de umbrele liliachii ale asfințitului. Angela dădea la o partea ierburile sălbatice cu un băț, eliberând poteca. Se îndepărta de el așa cum făcuse odinioară copila de care se îndrăgostise la Cracovia, în atelierul tatălui său. Baiser vole…câți ani să fi trecut de atunci? Miresme familiare umpleau aerul. Oleandrii își scuturaseră crengile încărcate de flori pe toată terasa, acoperind treptele cu un covoraș colorat, înmiresmat.
– Ai grijă, nu le atinge, sunt otrăvitoare.
Angela îl avertizase, ducându-și degetul la buze de parcă i-ar fi împărtășit un secret.
– Așa e, ai dreptate îi spuse Magnus, dar nu e un motiv ca să te ferești de flori. Frica nu trebuie să te țină departe de frumusețe.
Angela continua să-l privească neîncrezătoare, cu sprâncenele încruntate, în timp ce gropițele îi adânceau ușor obrajii trandafirii. Părul negru, lucios, îi încadra chipul într-o armonie familiară. Beatrice îl privea.
– Ușa e încuiată.
– Trebuie să găsim o cale ca să intrăm…Vreau să-ți arăt ce poți face cu florile de oleandru.
Angela ocoli intrarea și scotoci în grămada de vreascuri din șopron. Se întoarse cu un scaun vechi pe care se cățără, căutând cu mâinile deasupra grinzii. O altă cheiță, de data asta mai mică și lustruită, alunecă pe podeaua de scânduri. Magnus o ridică. Angela descuie ușa și intrară. Copila îl conduse în încăperea din față, acolo unde fusese odinioară camera de oaspeți. Prin ochiurile ferestrelor, multe sparte de intemperii, intrau ierburile și insectele toropite de căldura de afară. Pianul se prăbușise într-o parte, cu claviatura îngălbenită de ploi. Angela deschidea ușile, mergând dintr-o cameră în alta, semn că obișnuia să vină destul de des pe la castel. O fi fost, se gândi, un loc de joacă, poate chiar un refugiu pentru copilă.
– Să înțeleg că acum e castelul tău, nu-i așa?
Angela încuviință. Aștepta, urmărindu-l atent, cu mânuțele strânse în șorț. Magnus puse geanta pe masă, măturând la o parte resturile de frunze uscate. Scoase un bănuț și o ciocolată, pe care i le dădu. Să nu pleci, Angela, o rugă, avem multe de făcut și am nevoie de ajutorul tău. Copila încuviință iarăși, urmărindu-i curioasă fiecare mișcare. Parfumierul își dădu jos haina, prea groasă pentru vremea de afară…Da, acum patruzeci de ani venise la Bomarzo pe urmele Beatricei, într-o toamnă târzie, luminoasă… Era încă vară, dar miresmele ei coapte anunțau deja un alt anotimp…Soarele asfințea. Trebuia să se grăbească. Își deznodă papionul după care își șterse ochelarii cu batista de olandă care căzu, ca o aripă ușoară de pasăre, pe dușumeaua murdară. Angela o ridică, examinând atentă urzeala broderiei.
– Ce frumusețe…
– Păstreaz-o…În curând voi mai avea ceva pentru tine…Un dar vrednic de o contesă…Dar va trebui să mă ajuți pentru asta.
– Ce să fac?
– Nimic special…doar să te joci prin preajma mea…Povestește-mi despre locul ăsta, n-am mai trecut pe aici de un car de ani.
– Aici nu se întâmplă niciodată nimic.
– Așa crezi? Poate ai dreptate…Dar, de multe ori, totul se petrece sub privirile noastre, doar că nu suntem atenți. Apropie-te…Uite, aici în floarea asta de oleandru are loc ceva extraordinar, chiar în secunda în care noi doi stăm de vorbă. Magnus Stein etalase pe masă ustensilele pe care le adusese în geantă. Puse în mijloc vasul de sticlă în forma unui glob cu o terminație lungă și subțire, proptită în deschizătura unei sticluțe în formă de amforă. Își umplu mâinile de flori de oleandru și le îndesă în vas. Angela își umplu și ea șorțulețul după care-l scutură în același vas. Magnus desfăcu recipientele de mirodenii și aruncă în compoziție câteva bobițe colorate și un praf pe care-l măsură cu o linguriță de argint. Amestecă totul, apoi închise vasul ermetic și aprinse dedesubt spirtiera.
– Nu se întâmplă nimic.
– Așteptăm, Angela, așteptăm. Din când în când trebuie să ne permitem luxul ăsta…Vrei să facem o plimbare prin grădină?
– Dacă ne grăbim. O să se întunece în curând. Noaptea, statuile se trezesc la viață.
– Nu mai spune…
– Le-am văzut eu, cu ochii mei. Am tras o sperietură!
– Când asta?
– În ziua în care am descoperit grădina. Venisem din sat, căutam un loc de joacă. Am zărit din spatele tufelor cresta balaurului…apoi elefantul. M-am apropiat să văd. M-am strecurat înăuntru printr-o spărtură în gard. Paznicul dormea dus. Toată ziua am cutreierat prin parc și am mâncat afine. Spre seară, am ajuns la castel. Am găsit cheia de la intrare sub vasul cu aloe. Femeile întotdeauna ascund cheia sub un ghiveci sau sub preș, așa făcea și mama…Când mi se face urât, vin la castel. Dorm în camera de sus…Îmi place că are un tablou frumos pe perete…cu o doamnă în verde care mănâncă afine, ca mine, râse Angela, dezvelindu-și dinții albi, ca un șirag de mărgeluțe. Ai mai fost aici?
– Da, odată, e mult de-atunci…
– Povestește-mi…Mi se face urât cu toți monștrii ăștia prin preajmă.
– Sunt mai mult decât monștrii, Angela. Sunt simboluri…
– Simboluri?
– Adică lucruri care trimit la o realitate dincolo de cea în care trăim. Încearcă să ne spună o poveste…
– Cine le-o fi pus aici, statuile astea…Au crescut mușchii pe ele, până și ochii lor sunt năpădiți de mucegai.
– Acum câteva sute de ani, un domn nobil, așa ca tine, pe nume Vicino Orsini, a inventat parcul. Se spune că era un om învățat, cunoștea poeți și pictori la Veneția și la Roma unde a și crescut de altfel, într-o familie înstărită…
– Ai mei au murit cu toții, într-un accident de mașină. Chiar acolo ne-am răsturnat, în valea care dă spre Bomarzo. Eram mică, nu-mi mai amintesc. Asta mi-au povestit cei care m-au adoptat.
– Înțeleg, spuse încet Parfumierul, trecându-i mâna prin păr. Și au am rămas orfan, destul de devreme…Nici Orsini nu a fost scutit, să știi. Istoria nu cruță nici pe nobili nici pe săraci, în fața ei suntem toți la fel. A apucat să vadă jefuirea Romei, în 1527, când trupele împăratului Carol Quintul au intrat în mândra cetate și au distrus-o, călcându-i frumusețea în copitele cailor, prădându-i bogățiile. Au pierit atunci mulți din neamul Orsinilor.
– Poate că după aceea i-a fost frică, a avut coșmaruri și din visele lui încâlcite au apărut monștrii, nu?
– Posibil, nu știu. Poate că, dându-le un chip de piatră și privindu-i în fiecare zi, a vrut să-i înfrunte. Uneori, fricile pe care le învingem ne dau puterea să mergem mai departe…Te-ai gândit vreodată că am putea fi într-un labirint, cu semne tainice, pe care ne invită să le descifrăm? La vremea aceea, Angela, lumea era mult mai plină de mister ca cea de azi. Lumea, chiar și cea obișnuită, avea gustul lucrurilor ascunse. Și mai ales nobilii se întreceau în a construi clădiri întortocheate și parcuri, grădini alambicate care să-i incite sau, pur și simplu, să-i amuze…Dă-mi mâna, ajută-mă să mă odihnesc puțin pe piatra asta. Așa….și, cum îți spuneam, dragă Angela, familia Orsini s-a luat la întrecere cu familia Farnese ca să construiască ceva de felul ăsta. Redesenau universul în formă de labirint sau, dacă ar fi să ne luăm după excentricitățile Papei Paul al III-lea Farnese – era unchiul soției lui Vicino – în forma unei scări către cer, sau mai degrabă, spun unii, în chipul unei cochilii de melc!
– Ca în Casa Suspendată?
– Întocmai!
– Îmi place acolo, mă ascund când e furtună. Se vede cerul brăzdat de fulgere până departe, în vale. Uneori mă gândesc că, la un trăsnet mai puternic, burta cerului o să se despice și ai mei or să se nască iarăși…Îți dai seama, dacă o să trăiesc ca bunica, până la nouăzeci de ani, înseamnă că atunci când o să ajung în rai o să fiu mai bătrână decât părinții mei…Angela râse iarăși, cu părul zbârlit de vânt. Cerul se acoperise de nori purpurii. O să fie furtună, continuă copila, despicând o rodie pe marginea fântânii.
– De unde știi, au anunțat vreme frumoasă…
– Nimeni nu ghicește semnele cerului mai bine ca mine. Pot să jur că vine furtună mare, nu vezi cum s-au îngrămădit norii, ca o lână în caier. E de ajuns să tragi un fir că încep să curgă ploile…
– Atunci ar fi mai înțelept să ne întoarcem la castel, nu-i așa?
– O iau înainte, ai grijă să nu te împiedici în rădăcini.
– Merg pe urmele tale, Contesa di Bomarzo…
Magnus cobora în urma Angelei, ai cărei pași mărunți și repezi făceau să zornăie frunzișul înșelător. Începură să cadă primele picături.(…)”
(fragment din romanul Insula Melc, Eikon, ed. a II-a, 2016)
În imagine: Dante Gabriel Rossetti, The Loving Cup, 1867 (sursa foto: Wikimedia Commons)
