Parfumul „Orelor”

„Mirosul este una dintre cele mai puțin cunoscute căi de care omul se folosește pentru a explora lumea. Ca să-ți stârnesc curiozitatea, aș lega mirosul de timp, tocmai fiindcă știu cât de mult te fascinează tempoul în muzică. Și cu toate astea, îl nesocotim de multe ori, considerându-l ca pe ceva primitiv, necizelat, lipsit de importanță, cel puțin în raport cu celelalte simțuri. Nu are demnitatea văzului, a auzului, ba, când prindem un guturai – ca mine acum!- ne lipsim de el cu totul, fără a fi din cale-afară de deranjați. Însă, revenind la timp, lipsa mirosului mă dezorientează complet.

– Cum așa?

– Pentru că mirosul, dragă Anna, memoria olfactivă se leagă de zilele care au trecut, de amintirea lor care se păstrează uneori mult mai limpede într-o picătură de parfum decât, să spunem, într-o pagină de jurnal…Mă întreb dacă Maxim ar fi de acord cu mine. Uite, până și cartea asta veche, îi spuse luând volumul de pe etajeră, te atrage mai întâi cu mirosul hârtiei vechi și al cernelurilor, apoi sunetul pergamentos al foilor și foșnetul ușor pe care-l face atingerea degetelor noastre, iar abia la urmă, grăbindu-se parcă rușinat de întârziere, vine văzul care te îndeamnă să te oprești asupra cuvintelor. Mintea își dobândește și ea propria revelație, cu mult timp după ce simțurile considerate „primitive” au făcut-o deja.

– Extraordinară demonstrația, mai ceva ca o partitură de virtuozitate la pian…Mai vorbiți-mi despre arta parfumului. Pentru că mai presus de un meșteșug, e o artă, chiar foarte apropiată de muzică, nu-i așa? Cu siguranță trebuie să existe în istoria parfumului o alchimie asemănătoare celei care organizează sunetele pe un portativ, așezându-le într-o anumită ierarhie, într-o ordine care creează o lume nouă.

– Generoasă idee! Și cu toate astea, parfumul nu e atât de nevinovat precum pare. O singură picătură întețește în amintire imaginea unei după-amiezi însorite, a unei lumini, a unei făpturi gingașe…dar în același timp e capabil să ne manipuleze memoria, chiar și înțelegerea timpului, într-un anumit fel…Pentru că ajungem să ne suprapunem celui care eram atunci când un anumit lucru ni s-a făcut înțeles prin mijlocirea unei impresii olfactive aparte…Și uităm că timpul a trecut, că nu mai suntem aceiași, că nimic din jurul nostru nu rămâne la fel…Are sens ce spun?

– Da, parfumul ca mașină a timpului, un instrument de navigat în trecut. Nu la asta visează în secret fiecare, să capete șansa de a mai vedea o dată locurile dispărute, pe cei plecați departe, să trăiască în alt fel un episod din viață…

– …Să răscumpărăm timpul…Am încercat să fac asta, în modestul meu atelier. M-am străduit, mai ales, s-o răscumpăr pe ea…

– Cine?

– Miriam…Mi-e greu să mă gândesc la mama, până și atunci când rămân singur cu mine însumi. Îi șoptesc numele apoi tac, ca un melc, și mă târăsc speriat înapoi în cochilia amintirilor mele. Măcar acolo nu mă mai poate atinge nimeni, nu mă mai simt hăituit…I-am văzut atunci ochii, sclipind prin fanta vagonului de vite…O șuviță din părul ei, ca nisipul mângâiat de asfințitul roșietic…A tăiat-o și mi-a strecurat-o printre zăbrele. Câteva fire au zburat, amestecate cu praful și șuieratul vântului. Mână aceea, încheietura albă, aproape străvezie, care lăsa să i se vadă vinișoarele pulsând de frica morții, mă urmărește și acum. Mâna ta plină de ore…

– …Paul Celan.

– Da, continui s-o visez, întocmai ca în versurile poemului, dar vezi tu, uneori cuvintele sunt prea mari sau prea rigide ca să îmbrace întocmai suferința, să se muleze fidel pe trupul durerii. Și atunci închid cartea, alung cuvintele și încerc să-mi adun mintea pe mirosul acelei șuvițe de păr pe care mi-a dăruit-o mama. De-a lungul anilor, am înțeles că așa miros depărtarea, exilul, tristețea, moartea. Ca să nu se piardă, am transformat-o într-un parfum. Ca să nu se piardă…

– Așa face și un muzician, spuse Anna, întâlnind emoționată privirea parfumierului care îi luă încheietura mâinii între degete, privind-o atent. Încearcă să audă lumea, apoi transcrie descoperirea în sunete muzicale, ca să nu se piardă.

– De fapt ce încercăm să păstrăm, m-am întrebat de multe ori lucrul acesta și nu știu dacă am ajuns la răspunsul potrivit. Pe orice față ai întoarce lucrurile, trebuie să recunoști că esența unei prezențe, așa cum ai cunoscut-o într-un anumit timp, se evaporă, dispare, fuge, curge ca și timpul care o poartă mai departe, spre vistieriile veșniciei lui. Tot ce ne rămâne e forma, în cel mai bun caz…Uite, vezi, de aceea am dat sticluței de parfum forma unei cochilii. Făptura perisabilă dispare, iar singurul lucru pe care timpul nu-l poate atinge e cochilia. E incredibil, am descoperit la muzeul de științe naturale fosile vechi de sute și mii de ani. Mă consolează gândul că există lucruri în fața cărora până și timpul – cel mai înverșunat dușman al nostru! – rămâne neputincios.

– Mâna ta plină de ore, spuse Anna, rotind sticluța în lumina filtrată de geamurile ornate cu vitralii, ca pe un obiect de preț.

– Chiar și acum, după atâția ani, Miriam coboară scara, cu pasul ei ușor, în adâncul viselor mele, îmi întinde podul palmei și mă întreabă: cât timp oare a trecut? Și eu nu știu să-i răspund, mi se face rușine de fiecare dată, îmi ascund chipul în palme și plâng până când imaginea dispare și odată cu ea, femeia pe care am iubit-o. Eram doar un copil. Nu știam nimic despre timp. Nu știam atunci să-l măsor decât ca pe așteptarea dintre îmbrățișările ei. După ce brațele ei au dispărut, odată ce prezența ei trupească s-a topit în văzduh, am început să simt povara orelor care se tot adunau, prin curte, prin grădina năpădită de bălării și prin casă, chiar și în cele mai neașteptate locuri, în cele mai ascunse unghere, mai ceva ca pânzele de păianjen. Orele, orele…Imaginația mea nu putea să le dea un corespondent concret. N-a știut nimeni să-mi răspundă pe înțelesul meu. Pentru mine aveau consistența lacrimilor ei…Picături încărcate de mireasma morții ei…și a vieții pe care mi-o dăduse mie…Încearcă puțin, pe încheietura mâinii.

– E…neobișnuit, spuse Anna, cu glasul sugrumat de emoție.

– Dacă ai știi de când tot caut, de zeci de ani, alchimia ultimelor ore din viața lui Miriam. De fiecare dată am impresia că am descoperit-o și mă bucur în sine mea, gândindu-mă că voi putea să mă eliberez…Dar ea vine la mine în vis, iar și iar, și-mi spune mângâindu-mă pe păr, ca atunci când eram copil: Mai încearcă, haide, mai încearcă…

– Ați descoperit un parfum care șoptește.

– …Mai greu azi să scoți pe piață așa ceva…De când a devenit o industrie, parfumul trebuie să agreseze simțurile. Mă tem că azi parfumul și timpul nu mai fac un mariaj fericit, au dat divorț.

– De ce oare?

– Din cauza luxului și a societății de consum. Parfumul se concentrează pe un aici și acum, nu-și mai cultivă darul de a-i face pe oameni să viseze, să mediteze la trecut, să le inspire nostalgia. Unii spun că sunt nebun, că am să dau faliment și o să fiu nevoit să închid în scurt timp prăvălia, dar eu nu renunț la ideea mea…Un parfum care să capteze orele, să le întreacă chiar, să meargă înaintea timpului, răscumpărându-l.”

(fragment din romanul Insula Melc, Eikon, ed. a II-a, 2016)

link youtube:

Imagine cover: Jan Davidsz De Heem, Fruit flowers and Glass vase

(sursa foto: pinterest.com)