Andreea Nanu 
*
„O femeia. Cânta. Por qué llorax blanca niña…Uda tufele de miozotis şi trandafirașii albi, urcaţi pe coarde boltite. O voce de bărbat o strigase din casă.
– Havila!…
– Aici sunt, cobor imediat.
Femeia puse grijulie vasul cu apă deoparte, ca pe un odor de preţ. Apa. Fiecare picătură era un diamant strălucitor. Mai aruncă o ultimă privire maternă oleandrilor, de parcă le-ar fi binecuvântat somnul vegetal. Reglă aspersoarele în aşa fel încât fiecare plantă să-şi primească doza necesară de apă apoi dispăru, tăcută ca o pasăre mută. Aşadar, ea era soţia lui Eliav. Ciudat, şi-o imaginase de aceeaşi vârstă cu bărbatul care trecuse de şaizeci de ani, dar Havila arăta mult mai tânără… Trupul subţire se înălţa, robust şi frumos, ca un chiparos, cu părul bogat de culoarea aramei. Vocea ei puțin gravă părea să se așeze ca mătasea în cuvintele tânguitoare ale acelui cântec pe care-l îngâna, într-o limbă care aducea, pentru Anna, a descântec.
– Deja opt şi un sfert…Trebuia să mă trezeşti… să ajung la Universitate.
– Sigur, nu-ţi face griji, o să fim acolo la timp. Maxim… relaxează-te, nu uita că toată lumea e în vacanţă… Eşti aici să spui o poveste, nu să ţii un curs academic.
– Aşa e, ai dreptate…locul ăsta e uimitor, ia te uită. Acum îmi amintesc că ieri seară era întuneric beznă, abia dacă am putut distinge ceva…Câte culori…Să mergem, am zăbovit destul.
Coborâră în salon, acolo unde gazda pregătise micul dejun. Mirosea a lapte proaspăt şi a scorţişoară. Eliav îi întâmpină şi avură senzaţia că abia acum îi distingeau chipul de-a binelea. Bărbatul era scund şi arăta ca orice om puţin trecut de şaizeci de ani, cu părul alb pieptănat pe spate, cu ochii mici dar vii, sclipitori. Când zâmbea, buzele i se deschideau larg, anticipând veselia. Le întinse braţele ridicându-se din fotoliu, de parcă şi-ar fi primit copiii pe care nu-i văzuse de multă vreme.
– Aşezaţi-vă, avem tot timpul. Soţia mea v-a pregătit pfefferkuchen.
– Ce sunt?
– Turtă dulce…cu ghimbir. E reţeta casei, a reuşit să supravieţuiască timp de şase generaţii. Havilei îi face mare plăcere s-o spună…Havila, Havila, doar n-o să-ţi petreci toată dimineaţa lângă cuptor. Eliav se îndreptă spre bucătărie dar vâlvătaia de păr roşu apăru chiar atunci în tocul uşii şi aceeaşi voce pe care Anna o auzise mai devreme în grădină, aspră şi gravă, îi întâmpină.
– Iertaţi-mă, voiam să fie totul gata, dar niciodată nu-mi calculez timpul cum trebuie. Eliav spune că am propriul meu ceasornic…
– Dragilor, ea e Havila, soţia mea…
– Ne bucurăm să vă avem oaspeţi…de mult nu a mai fost casa atât de plină.
Într-adevăr, casa era plină, nu atât de cei vii cât mai degrabă de fotografii, multe cu chenar negru în semn de doliu.
– Aici aveţi challah şi acestea sunt rugelach…cornuleţe umplute.
– Mulţumesc…V-am auzit cântând mai devreme.
– A, da, Havila are o voce excepţională, cu asta m-a cucerit…Am fost ademenit, vrăjit…şi încă mai sunt. Havila întoarse capul spre Eliav. Bărbatul şi femeia se priviră scurt, cu o tandrețe calmă. Anna îi observa la rândul ei, gândindu-se că dacă cineva le-ar fi apropiat profilurile în acel moment ar fi obţinut conturul unei clepsidre.
– Ce repede trece timpul aici, de când am aterizat am în continuu senzaţia asta…Sigur ajungem la timp?
– Nu vă faceţi nici o grijă, de dimineaţă m-a sunat profesorul Horn să-mi spună că întârzie, i s-a defectat motorul şi trece pe la service. Apoi, şi studenţii, vara pe căldurile astea sunt întotdeauna greu de urnit. Aşa că avem timp să vă duc prin oraşul vechi…La primele ore e cu totul altceva, turiştii se înghesuie mereu la amiază, când e soarele în toi…
*
– Eliav, aş vrea să vă întreb…Ce înseamnă Por qué llorax blanca niña?”
A, e cântecul Havilei. De ce plângi…Îl ştiu de când ne-am căsătorit. Îl îngâna pe când îl purta în pântece de fiul nostru, Zohar.
– Aveţi un fiu, n-am ştiut. Maxim întoarse capul surprins, făcând în acelaşi timp efortul de a nu se lăsa luat de un val de turişti asiatici.
– Zohar a murit. Chiar azi se împlinesc şapte ani. Un accident stupid.
– Iertaţi-mă…
– Nu face nimic. Cei care erau cu el, colegii lui de liceu spun că a fost un atentat. De cealaltă parte, toţi martorii au susţinut că a fost un simplu accident de maşină. Nici până azi nu ştim mare lucru. Până la urmă, în faţa morţii, ce mai contează toate astea…Gata, am ajuns.
Anna ridică ochii. Poarta Frumoasă strălucea în soare, închisă în strălucirea pietrei, de parcă ar fi dormit.
– E splendidă, aproape nepământească.
– Poate din cauza asta i se spune şi poarta veşniciei. Veşnicia, dragii mei, e unul dintre lucrurile pentru care oamenii s-au luptat dintotdeauna unii cu alţii. Vine o vreme când lumea de aici, asta vremelnică, nu ne mai ajunge. Noi credem că pe poarta asta va intra Mesia, arabii spun că locul va fi al judecăţii lui Allah. De asta au şi pus cimitirul aici, ca să ne țină la distanță. Atingerea de trupul unui mort înseamnă necurăţie pentru un evreu…
*
Havila rămăsese în uşa casei, petrecându-i cu privirea. Ziua se anunţa frumoasă şi avea o mulţime de lucruri de făcut, da, o mulţime, îşi repetă cu voce joasă, ca pentru a-şi păcăli singurătatea. Îşi trecu degetele prin părul roşu, iar şi iar, neîndurându-se să plece de pe terasă, asta până când simţi împunsăturile fine în buricele degetelor. Spălase rufe cu o zi înainte fără să poarte obişnuitele mănuşi. Hanah, maică-sa, i-o reproşase mereu, ai să-ţi strici mâinile aşa, tot timpul cu ele în sodă, cum ai să te mai măriţi, apoi râdea, acoperindu-şi buzele cu degetele, aceleași degete subțiri, îmbătrânite înainte de vreme… Îşi puse puţină alifie şi continuă să privească în zare de pe terasă, cel mai înalt loc al casei de unde putea vedea până departe, spre Betleem. Doar câțiva kilometri o despărţeau de cetatea de unde pentru toată omenirea venise viaţa, iar pentru ea, moartea. Erau tineri şi fuseseră la o petrecere. Maşina explodase, inexplicabil spuneau unii, era de aşteptat afirmaseră ceilalţi, chiar lângă zidul vechi al oraşului. Alții spuneau că ar fi fost abandonată undeva la marginea deșertului. Trupul lui Zohar fusese identificat după brăţara pe care i-o dăduse s-o poarte la mâna dreaptă; brăţările se poartă pe stânga, îi spusese, dar Zohar voise să acopere un semn din naştere…
…Havila închise ochii pe jumătate, ca şi cum ar fi visat. Ea singură cunoştea puterea visului, numai el putea îndupleca timpul, ori stinge vreo tristeţe. Prin linia subţire a văzului, dacă-şi ţinea bine echilibrul şi răsuflarea, putea să treacă nestingherită dincolo de zidul cetăţii, paza de la frontieră nu ar fi putut s-o descopere. S-ar fi plimbat alene pe străduţele înguste, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, mai ales că era o zi frumoasă cu cer senin, numai bună pentru hoinărit. Ar fi întins braţele şi ar fi pipăit cu degetele ei înroşite piatra veche de sute de ani, mai veche decât lumea pe care o cunoştea, mai veche decât durerea care continua să-i macine sufletul. S-ar fi uitat apoi în sus şi ar fi văzut rufăria întinsă la uscat pe culme fiindcă aveau, şi evreii şi arabii, soare din belşug. Printr-un simplu salt – aşa cum fac clovnii trişti la circ când nu mai au la îndemână nici o scamatorie – ar fi putut să se înalţe acolo sus, să miroasă parfumul cămăşii care avea să acopere trupul unei femei, al unei vecine, al celei care, poate, îi văzuse fiul murind. Cămaşa care avea să acopere trupul duşmancei ei, batista care avea să şteargă sudoarea duşmanului ei… Strânse pumnii şi închise ochii de tot. Firul călătoriei imaginare se rupse şi Havila simţi cum se prăbuşeşte în gol. Ameţise, poate din cauza soarelui care devenea tot mai puternic şi ameninţător, pe măsură ce înaintau în vară. Şi nu era decât începutul…Intră în casă şi se lungi în pat să se odihnească. De dormit, nu, asta nu ar fi putut. Lumina lovea puternic în draperii. Alesese arabescuri colorate, cu douăzeci de ani în urmă, în ziua în care se măritase cu Eliav. Îi plăcuseră, roşul acela cărămiziu, cu alb şi albastru.
…Oare el îşi mai amintea?”
(fragment din romanul Insula Melc, Eikon, ediția a II-a, 2016)
În imagine: Red Hill and White Shell – Georgia O’Keeffe (sursa foto: Georgia O’Keeffe)
