Parfumul Beatricei

„Anna și Magnus Stein rămaseră o clipă în prag, până ce ochii li se obișnuiră cu întunericul dinăuntru. Obiectele ieșeau lent din ascunzătoarea timpului și a umbrelor. Anna se grăbi să dea la o parte draperiile, lăsând lumina să intre prin ochiurile ferestrelor.

– Nu voiam să mă lipsesc de plăcerea de a-ți arăta grădina mea…M-a luat de mână și m-a condus departe, departe de tot, în ziua aceea nesfârșită a dragostei noastre…. Parfumierul povestea, croindu-și loc în încăperea care-și păstrase mult din vechea înfățișare… Priveam în urmă, îngrijorat că uitasem să-i spun despre parfumul pe care i-l adusesem. Uită de parfum, mi-a șoptit, foarte aproape de ureche, apoi apăsându-și buzele de ale mele, fără ca florile oleandrului sau batista fină de olandă să ne despartă. Într-adevăr, uitasem cu totul de parfum. Pentru prima dată, de când Miriam dispăruse în trenurile morții, o altă femeie mă strângea în brațele ei. Doar că acum simțeam o altfel de legănare, stranie și uriașă, ca un fel de scară pe care m-aș fi putut cățăra până la cer. Dar nu am făcut-o, nimic dintr-ale cerului nu m-ar fi putut tenta atunci. Beatrice îmi era de ajuns… Anna se apropie de ceasul cu pendulă și zgomotul pașilor ei pe podeaua goală îl trezi ca din somn.

– Seamănă cu pardoseala camerei noastre de la Paisiello.

– Posibil, era moda vremii care încerca să recupereze ceva din noblețea timpurilor vechi…Contesa își numise parchetul labirint, din cauza semnelor circulare și a figurinelor stranii. Nu am dat atunci prea multă atenție interiorului, ce putea să însemne pentru mine un simplu decor… Ia te uită, continuă, adâncindu-și degetele în spiralele consolelor pe care fusese așezată pendula. Știi că există o strânsă legătura între labirint și spirală; până la urmă spirala care desenează cochilia unui melc, cu misterioasele cotloane invizibile, nu e decât un labirint în miniatură. Până și anotimpurile sunt roade ale labirintului ceresc, în care soarele descrie cercuri concentrice în jurul pământului, din ce în ce mai strânse pe măsură ce călătorește dinspre vară spre iarnă, nu-i așa… Nu se știe încă prea bine ce înseamnă toate astea, spuse privind în jur, de parcă ar fi încercat să cearnă amintirile prin sita fină a timpului…

– Era într-adevăr căsătorită cu un urmaș al familiei Orsini?

– Nu știu ce să cred… Am căutat în arhive, prin biblioteci, prin ziare… dar ce am găsit acolo nu m-a lămurit. Totul se pierde în nesiguranța timpului… Nu știu nici măcar dacă era cu adevărat ea. Nu mă îndoiesc de identitatea Beatricei, ci de realitatea ei.

– Ce vreți să spuneți?

– Nimic… nimic.

Parfumierul se prăbuși în fotoliul de pluș, acum ros de molii. Praful dansa în rotocoale piezișe, luminate de soarele care continua să bată în ferestre.

– Sunteți bine? Anna îi luă mâinile într-ale ei. Erau reci ca gheața.

– Nu te teme. Mi se întâmplă tot mai des în ultima vreme, să am mâinile reci în timp ce afară soarele dogorește. Bătrânețea…Uite, recunosc acest fotoliu învelit în brocartul somptuos, în care nu am îndrăznit, din prea multă timiditate, să mă așez. Recunosc pendula, chiar dacă acum nu mai funcționează. Cine știe, poate s-a oprit din ceasul în care ne-am întâlnit. Poate că totul aici era menit să se oprească, să încremenească în fericirea efemeră a regăsirii noastre.

– De ce efemeră… ce s-a întâmplat?

– Și aceasta, ca și întrebările tale despre timp, poate primi doar un răspuns aproximativ…Am lăsat-o în grădină, sub privirile binevoitoare ale Nimfei mari. Trupul ei alb încă mai păstra urmele îmbrățișărilor mele. Arăta ca un templu răvășit, dar plin de splendoare. M-am depărtat în timp ce ea continua să-mi surâdă, ca atunci când ne-am despărțit în fața atelierului tatălui meu din Cracovia. I-am promis că mă voi întoarce, că voi găsi o cale să rămânem împreună… Soarele apunea. Norii se înghesuiau amenințători, împresurând grădina ca într-o colivie imensă. Am ajuns la mașină înainte să se dezlănțuie potopul. Am străbătut drumul înapoi spre Roma cu inima gata să-mi sară din piept, de fericire și de teamă. Era soția altcuiva, firește, eu eram intrusul și aveam să sfârșesc, mai devreme sau mai târziu, în gura monstrului și de acolo, de-a dreptul în infern… Turna cu găleata, ștergătoarele erau practic inexistente. S-a oprit totul, firește, când am ajuns în curticica din spatele casei. Pe Via Omer se căscaseră băltoace imense, în forme stranii, care-mi aminteau oarecum de umbrele câtorva dintre statuile din grădina Beatricei… Nu, nu era fericită cu el. Fusese o căsătorie de conveniență. Se mai întâmplă, puteam să trec peste asta, peste orice.

– Și ce ați făcut?

– M-am întors… A fost începutul nefericirii mele. M-a pedepsit grădina asta blestemată…și magică, în felul ei. Vezi, Anna, muritorii greșesc atunci când revizitează locurile în care au fost cei mai fericiți; când își doresc să se întoarcă în ceasurile în care au cunoscut cea mai adâncă împlinire. Nu, o astfel de îndrăzneală nu rămâne niciodată nepedepsită. E un preț pentru toate… M-am întors după trei zile, așa cum îi promisesem. Îmi începusem călătoria la fel de devreme. Dar ceva era diferit, nu puteam spune bine ce anume… Am zărit, încă de departe, cu privirea celui care își amintește deja un drum cunoscut, gura monstruoasă a uriașului, cu amenințarea infernului. Nimfa mare îmi arăta cu brațul ei uriaș de piatră, ca un fel de eternă dojană, locul din grădină unde o iubisem pe Beatrice. Am urcat, pe aleea pietruită până la poarta de fier. Nu mai recunoșteam peisajul. Geografia locului părea să se fi schimbat peste noapte…Poarta maiestuoasă ruginise iar șnurul soneriei atârna putred într-un colț. Aleile care duceau spre castel erau năpădire de bălării iar piatra albă a statuilor închipuind muzele fusese invadată de mucegai. Am tras de șnur, dar nu a venit nimeni. Ușa de la intrare părea deschisă, iar pe veranda acoperită cu gardenii albe – acum pustie – se legăna un șezlong din nuiele, cu o femeie bătrână. I-am făcut semn, rugând-o să vină să-mi deschidă. S-a ridicat cu greu și a început să meargă spre mine, nesigură, bodogănind că o deranjam. Inima îmi bătea atât de tare, o simțeam lovindu-se de sticluța delicată de parfum pe care i-o adusesem, în buzunarul de la piept al hainei. Dacă s-ar fi spart, sângele s-ar fi amestecat cu parfumul roșu și pun pariu că nimeni nu ar fi băgat de seamă că nu erau unul și același lucru. A ajuns în dreptul meu și mă privea cu ochi goi, de dincolo de poartă. N-o cunoșteam, nu mă știa de nicăieri. I-am spus că am venit să-i aduc contesei Beatrice parfumul pe care mi-l comandase… În cele din urmă i-am spus și numele, convins că nu avea cum să-i fie familiar. M-a privit incredulă, apoi mi-a deschis poarta, cu o neașteptată bunăvoință.

– Ah, il Profumiere, cum să nu, intrați…

– Iertați-mă, doamnă, ne cunoaștem de undeva?

– Firește, mi-ați dăruit primul parfum… Flori de cireș… Mama mi-a spus că o să veniți, dar nu am crezut-o… Știți, a murit aproape nebună, ce mai puteam să înțeleg din tot ce-mi povestea…

– Cine a murit? Cuvintele se topeau în aerul încins și nu eram sigur dacă bătrâna mi-a auzit sau nu întrebarea.

– Contesa Beatrice di Bomarzo… Așa i se spunea, toți cei din sat o cunoșteau sub numele acesta, deși contele nu era de prin părțile noastre, nici măcar un urmaș de-al lui Orsini.

– Cum a murit, ce vreți să spuneți… am văzut-o ieri… Un accident?

– Nu… bătrânețea… puteți numi asta și accident, cel mai teribil cu putință, nu-i așa?

…Nu știam dacă își bătea joc de mine, poate că totul nu era decât o farsă, o glumă proastă a statuilor lugubre. M-a ajutat să mă așez în fotoliu, lângă pendulă. Am observat atunci că era mută, la fel ca acum. Limbile ruginiseră în interiorul capacului îngălbenit. Mi-a explicat că ploaia bate mereu înăuntru și de la un an la altul locul arată tot mai răvășit, până în clipa în care avea să se prăbușească cu totul. Am privit atent în jur și am văzut că într-adevăr, era așa cum spunea. Pereții se coșcoviseră, tapetul cu flori purpurii se desprinsese pe la colțuri, până și șervetul alb care acoperea masa din sufragerie fusese ros de șoareci. M-a luat de mână și m-a dus în luminișul din apropierea nimfei mari.

– Aici e înmormântată contesa, așa cum a cerut, îmi spuse.

– Bine dar…i-am adus parfumul… M-am prăbușit la picioarele nimfei. Pe crucea de marmură albă era sculptat profilul ei delicat și numele năpădit de caprifoi sălbatic. Bătrâna mă privea, frângându-și mâinile, neputincioasă în fața durerii mele.

– De unde ne cunoaștem?

– Sunt fiica ei…m-a adus la atelierul din Via Omer, într-un iulie ca acesta, vă amintiți?

– Bine dar, s-a întâmplat acum trei zile…

– Nu tocmai… Mama v-a așteptat să-i aduceți parfumul și nu ați mai venit… V-a așteptat în fiecare zi. Mi-a spus că odată și odată vă veți întoarce.

– M-am întors, cum să nu, chiar am fost aici acum trei zile…

– Nu te poți încrede în timp, în grădina asta blestemată din Bomarzo… Mă întreb ce mai caut aici, cine știe, m-am obișnuit cu capriciile lui… Voi muri poate, odată cu el…

Așa s-au întâmplat lucrurile, secundă cu secundă, cuvânt după cuvânt. Deși, acum, nu mă mai încred nici în unele, nici în celelalte… Lumina scoase din întuneric un recipient delicat, al cărei contur i se părea cunoscut. Ce e acolo, o întrebă parfumierul și Anna se grăbi să ridice obiectul uitat pe măsuța oglinzii.

– O sticluță de parfum… goală… Baiser volé, iulie, 1950.”

(fragment din romanul Insula Melc, Eikon, ed. a II-a, 2016)

În imagine: Jan Davidsz de Heem, Natură moartă cu potir și viță (sursa foto: Sotheby’s)