Parfumul amintirilor: Iarna lui Magus…

„-…Cred că e ultimul parfum pe care-l voi mai face. Sunt bătrân, am obosit să le povestesc oamenilor despre timp. A venit vremea să mă îmbarc eu însumi pentru veșnicie. Nu mi-e teamă de moarte. Mă va conduce acolo parfumul meu credincios, așa cum a fost condus Homer spre tărâmurile poeziei. Trebuie doar să am credință, până la capăt. (…)

– Iarna lui Magus… Ce aveți aici?

– O încercare modestă… Am abandonat-o pentru că nu am reușit să-i găsesc o formulă chimică satisfăcătoare. Dar m-a ajutat să-mi amintesc, în prima iarnă la Roma… Găsisem atelierul din Via Omer, după multe încercări și rugăminți pe la prieteni și cunoscuți. La început aveam doar sălița întunecoasă și umedă de la subsol. Parterul și mansarda le-am cumpărat câțiva ani mai târziu. Nu erau condiții bune de lucru, poate tocmai din cauza asta n-am reușit să stabilizez compusul. Aveam nevoie de un loc uscat, de căldură, de soare… Dar singurul soare era cel din amintirile mele… Mi-am amintit, în iarna aceea grea, de soarele copilăriei, de primele zile în care tata m-a dus pe câmp să descopăr plantele, florile, ierburile și cum anume trebuia să le folosesc. Turmele de oi, cu mieii abia fătați, ieșiseră la păscut. Amestecul florilor cu balega proaspătă mă făceau să râd. Se spune că un parfum prinde cel mai bine pe un miros greu, pe care lumea îl ocolește. Eu zic că un parfum prinde cel mai bine pe timp. Fără liantul ăsta, parfumul se pierde, nu rezistă… Apoi mi-am amintit de mirosul din sinagogă, de plușul roșu al scaunelor în care îmi plăcea să mă adâncesc în timp ce rabinul citea din psalmi, de izul pergamentului, al cărților vechi. Au urmat școala și internatul, departe de ai mei, unde am descoperit alți oameni, alte obiceiuri, alte idei și firește, alte mirosuri. Mi-am dat seama că adevărul și minciuna au un miros, la fel ca binele și răul. Apoi, la fel de puternic mirosea tristețea mea, dorul de părinți… Pe la începutul războiului, condițiile se degradaseră cumplit. Era o mizerie, o sărăcie lucie. Până și apa pe care o beam trebuia fiartă. Am descoperit infuziile. Cu ce mai știam de la tata și de la bunicul, mi-am înjghebat în cameră, la mansarda internatului, o mică distilerie. De atunci port cu mine mereu un carnețel în care-mi notez… Îmi amintesc cum încercam să redau atent expresia fețelor, să ghicesc experiența interioară care o produce. După care mă străduiam să o traduc într-un parfum…În felul ăsta supraviețuiam, mă apăram de urâțenia și violența din jur… În iarna aceea m-au dat afară de la liceu, împreună cu ceilalți colegi evrei, și m-am întors acasă… Eram plin de amărăciune, descurajat de meschinăria pe care trebuia să o îndur, încât aproape că nu mai realizam lucrurile mult mai grave care ni se pregăteau. În iarna aceea plină de lipsuri, într-o Cracovie ocupată, m-am adâncit în jurnalele străbunicului… Primul parfumier al familiei de la care ne-a rămas ceva scris. Avea o memorie fabuloasă, așa că a notat tot ce învățase cu generații în urmă. El a fost cu adevărat un Magus al parfumurilor. De la el am aflat despre anticii care foloseau parfumurile să comunice cu zeii, să se vindece sau ca să seducă. O celebrare a trupului cu ajutorul parfumului, care continuă să mă fascineze… Trebuie să recunoști că ideea are în ea o anumită noblețe față de cum gândim astăzi. Parfumul e doar un accesoriu, chiar dacă scump. E pe cale să-și piardă magia, de asta mă tem cel mai mult. E, de altfel, singurul motiv pentru care regret că nu am avut urmași cărora să le transmit meșteșugul meu.

– Ar trebui să încredințați toate documentele acestea prețioase unei biblioteci.

–Poate că așa voi face… Da… Acum urmează cea mai importantă etapă… Separăm substanțele cu ajutorul căldurii, spuse, aprinzând mica lampă de gaz de la baza recipientului. Știi că pe vremuri miresmele se păstrau în grăsime animală? Parfumurile erau solide, sub formă de unguente sau balsamuri, pudre și prafuri mirositoare. Abia după ce, în secolul optsprezece, farmacia modernă începe să dea replica ritualurilor magice, se descoperă distilarea alcoolului pur, fără reziduurile materiei din care a fost produs. Și tot acest travaliu laborios, draga mea, stă la baza licorilor pe care le vezi în sticluțe…Miracole pătrunzătoare și, în același timp, evanescente…Trebuie să așteptăm câteva minute…

– V-ați gândit la un recipient?

– Da, bine că mi-ai amintit…Am fost acum câțiva ani la Veneția, pe urmele lui Jean-Marie Farina, tatăl modern al parfumului, cel care a descoperit toate procedeele pe care ți le-am descris, inventatorul apei de colonie… Într-un anticariat, aproape de Piața San Marco, am găsit sticluța asta din alabastru. Cum ți se pare?

– O cochilie de melc?

– Așa am crezut și eu la început după care, uitându-mă mai atent, am observat că era din sticlă. Pare adevărată, nu? Meșterii de la Murano lucrau cu o migală greu de egalat… Urmărește spirala, atât de fină, desenată fără nici un cusur…Trebuie să aibă pe puțin câteva sute de ani.

– Nu cred că o astfel de minunăție va putea fi replicată.

– Nici nu trebuie, draga mea…Nu ți-am spus, dar… Nu intenționez ca Orele imperiale să ajungă în producția de masă. Va fi testamentul meu, laolaltă cu tot ce am descoperit până acum. Și, dacă cineva va fi vrednic să-i descopere formula, n-am să mă supăr dacă o să se îmbogățească pe seama lui… Per fumum, adică ceea ce călătorește pe calea fumului. Poți oare găsi ceva mai intim legat de timp și de memorie?”

(fragment din romanul Insula Melc, ediția a II-a, EIKON 2016)

Imagine cover: Heda, Willem Claesz, Natură moartă (sursa foto: Glocalstreet.com)