Andreea Nanu „O femeie care nu poartă parfum nu are nici un viitor.” Tind să-i dau dreptate distinsei Coco Chanel, a cărei sentință am descoperit-o, mărturisesc, abia după ce am scris Insula Melc, un roman al parfumurilor, o incursiune în geneza miresmelor, în arhitectura laborioasă, caleidoscopică a mirosului ca modalitate privilegiată de cunoaștere a lumii înconjurătoare… Ingredientele parfumului sunt rare, e firesc ca parfumul să fie un produs greu accesibil. În același timp, natura parfumului e capricioasă, exigentă. Ca în muzică, esența parfumului e dată de nota dominantă dar, la fel de mult contează și variațiunile. Rețeta unui parfum, partitura unei muzici, pagina unui roman se cer a fi revizitate, rescrise… Specialiștii vă vor spune că un parfum de calitate „prinde” pe mirosuri ciudate, chiar detestabile. Pentru mine, cel mai prețios ingredient al parfumului este timpul. Parfumul „prinde” pe timp, agățându-se de aripile diafane ale Mnemosynei. Ce călăuză mai desăvârșită aș fi putut să le dăruiesc personajelor mele, Anna și Maxim Tauber, în călătoriile lor – reale și imaginate – prin Ierusalim, Roma și Atena?… Povestea lor se împletește cu aceea a parfumurilor care coagulează prezentul sau, de cele mai multe ori, trezește trecutul în alveole de vis lucid. „Mirosurile au o putere de convingere mai puternică decât cuvintele”, spune Patrick Süskind… E adevărat, dacă mă gândesc bine, eu însumi a trebuit să-mi aleg mai întâi o paletă de parfumuri pentru ca abia apoi să le traduc în cuvinte, în parfumuri narative ale imaginației.
Parfumul e respirația realului, captând, în egală măsură, pulsul imaginației. Parfumul, ca și omul, este muritor. Și unul și celălalt duc o continuă luptă cu timpul, ca Iacob și Îngerul în tapiseria Tauberilor. Cea mai grea încercare pentru un parfum, pentru o făptură, este durata. Un creator de parfumuri le va testa rezistența, cultivându-le pe cele care-și păstrează tăria. În mod similar, un scriitor alege din panoplia trecutului cochiliile evenimentelor, adânciturile cuvintelor-semne, umbrele chipurilor din care poate, asemenea unui parfumier, să construiască, cum spunea Marcel Proust, „edificiul memoriei”.
…Romanul Insula Melc, „vara” din tetralogia AnoTimpurilor mele are, așa cum frumos scrie criticul Alex. Ștefănescu în România literară, „parfum de cultură”… Și nu este oare parfumul culturii cel mai puternic dintre toate, singurul care captează respirația universală a umanității?
*
Prolog
„– Tu me plais.
– Ce spui?
– Tu me plais….E reclama unui parfum. Am zărit-o în vitrina unui magazin, chiar înainte de a coborî la metrou…Aşteptam să păşesc pe platforma scărilor rulante şi acolo era…portretul unei femei care se priveşte în oglindă, în aburul sugerat al acelui parfum care o făcea să-şi șoptească sieşi Tu me plais…
– Cultivarea narcisismului şi nimic mai mult…Mărturisesc că pe mine lucrurile astea nu prea mă conving.
– Poate mesajul e destul de banal, dar fotografia aceea…
– Photoshop…
– Lăsând asta la o parte…Imaginea avea o sentimentalitate pură, lipsită de obiect. E uimitor când o femeie poate să transmită aşa ceva…aproape ca o…
–…ca o statuie, îl completă Anna, acordând în continuare întreaga ei atenţie părului pe care încerca să şi-l prindă într-un coc, dar vârfurile, ah, acele vârfuri care nu o ascultau niciodată… Moştenise părul drept al Silviei. Complet lipsit de poezie, îşi spuse, reluând procesul de la capăt.
– O sentimentalitate statuară… Ai ghicit întocmai ce voiam să exprim. Încă nu înţeleg cum reuşeşti atât de bine să mă descifrezi… rămânând în acelaşi timp cu gândurile tale… Ai putea oare să-mi spui şi ce m-a atras atât de mult la fotografia aceea…Încerc să-mi explic dar nu pot să înţeleg.
– E relativ simplu. Cred că mai întâi ai invidiat-o, subtil, aproape inconştient.
– Invidie, de ce?
– Pentru că, dragul meu Maxim, o femeie imortalizată într-un portret rămâne veşnic cu luxul reveriei, pe care nu i-l mai poate lua nimeni. Apoi…
– Da?…
– Poate că n-ar trebui să spun asta, dar…cred că ai început să acorzi unui simplu spectacol o întreagă istorie, aşa cum faci şi cu personajele tale. De fapt, aşa procedează un scriitor, nu? Atunci când priveşte un lucru a și început să-l contemple, să-l analizeze, sporindu-l cu propriile amintiri…Pentru tine lumea nu poate exista decât în felul ăsta…trebuie să fie mai întâi frumoasă pentru a fi adevărată.
– Totuşi…sunt curios să miros acel parfum…și să mai observ o dată atent privirea necunoscutei!
– Foarte bine, ai putea să mi-l dăruieşti.
– Merg chiar acum…
– Maxim…cum rămâne cu bagajele?
– Termin când mă întorc, mai avem o oră…Simt că fără parfumul ăsta îmi ratez călătoria.
Natură moartă cu nautilus – Jan Davidszoon de Heem
(sursa foto: MutualArt.com)
…Maxim plecă, uitând să închidă uşa pe care o rafală de vânt subţire o şi izbi de perete. Anna merse în urma lui, în amprenta pașilor rămași în covorul moale. Storurile coborâte pe jumătate lăsau să intre în cameră lumina, ca nişte lame fine. Ce mai trebuia oare să pună în bagaje? Încă o oră până la plecarea spre aeroport şi desigur, celelalte ore care aveau să urmeze în sala de aşteptare, apoi în avion, după care… Anna îşi segmentase timpul în bucăţele mici, uşor de asimilat. Timpul fragmentat putea fi biruit, supus. Gândea așa fiindcă se simţea obosită şi nu mai avea răbdare, cu toate că își dorise atât de mult călătoria la Ierusalim, apoi la Roma și Atena…Primăvara fusese istovitoare. Concerte peste concerte, repetiţii…şi printre toate astea, Maxim şi Privirea Letiţiei. Cartea îi apăruse în librării de puțină vreme şi paginile încă mai miroseau a cerneală proaspătă. Alesese titlul acesta fiindcă nu găsise nimic mai potrivit care să exprime acel prim moment în care începuse totul: privirea Letiţiei, descoperită în portretul Fetei cu tuberoze pe care Dan Vineș i-l arătase cu câteva luni în urmă, la Vila Letiţia din strada Popa Nan. Maxim ieşise grăbit, ca un copil, lăsând cartea deschisă pe pat. Anna întinse mâna să o ridice. Cu siguranţă și ea trebuia să-și găsească loc în bagaj dar numai în ultimul moment, pentru că Maxim îşi nota observațiile în marginea paginilor…De pe coperta cărţii, ochii albaştri ai Letiţiei o priveau şi asta o intimida…În ultimele trei luni Maxim îi aparţinuse în întregime ei, acestei necunoscute, un personaj născut dintr-un jurnal abandonat într-o bibliotecă…Se grăbi să pună la loc ultimele lucruri. Rochiile ei de vară, înflorate, se amestecaseră cu aşternuturile albe ca petale de flori pe un câmp. Ierusalim. De ce tocmai acolo? Universitatea Ebraică îi făcuse lui Maxim o invitaţie mai mult decât măgulitoare şi apoi, cine ar fi putut să reziste tentaţiei de a face o călătorie exotică, în locul despre care nu auzise decât în Biblie şi la televizor, atunci când ştirile dezvăluiau vreun atentat. Din păcate, Ierusalimul era pentru Anna un amestec alcătuit din promisiunea păcii și violențele intens mediatizate. Imaginea din manualul de istorie cu Zidul Plângerii nu îi lăsase decât o amintire ştearsă. Ţara sfântă, pământ sfânt. Oare de ce i se spunea aşa? Grecii numeau sfinte locurile şi oamenii nepământeşti, a-gheos. Ierusalimul, oraşul celor două păci, ar fi putut oare să arate ca o cetate suspendată între două lumi, cea de aici şi cea de dincolo, poate chiar o insulă suspendată între tării, aşa cum i se descoperise în vis, timp de o iarnă, insula ei în formă de melc?
Termină de împachetat şi se aşeză la marginea patului, aşteptând ca dintr-o clipă în alta să sune interfonul. Maxim plecase grăbit şi îşi uitase, ca de obicei, cheile pe birou. Îi recunoscu paşii. Deschise.
– Credeam că nu mai ajungi… Grăbeşte-te, suntem în întârziere. Unde ai pus numărul taxiului?
– În buzunarul stâng…, cealaltă stângă.
Anna surâse. Strânse între degete un flacon subţire, răsucit în formă de cochilie.
– Ce este?
– Parfumul…tu me plais…
Anna examină atentă flaconul în care tremura un lichid de culoarea ambrei coapte. Câteva picături îi înroşiră încheietura mâinii în timp ce mirosul tare îi deschise nările, ca într-un vis.
– Haide, dă-mi cheile, plecăm.
– Imediat, spuse Anna, aruncând o ultimă privire în cameră, voind să se asigure că lasă totul în ordine. Doar jumătatea chipului ei reflectat în oglinda din vestibul păru să-i şoptească: tu me plais…”
(Prologul romanului Insula Melc, Eikon, ed. a II-a, 2016)
